Acum o sută de ani, când în „România Mică” strălucea în toată splendoarea sa „La Belle Époque”, mijloacele tehnologice nu arătau ca astăzi, dar multe dintre moravuri erau absolut identice. Şi atunci, ca şi acum, erau cazuri în care nu se întrunea cvorumul în Parlament – aşa că acela care prezida şedinţa lua decizia, hilară, dar utilă, de a număra jobenele, meloanele şi bastoanele aleşilor care întârziau la restaurantul Camerei, în faţa unui prânz copios. Iar iarna, ca să se valideze prezenţa minimă obligatorie la vot, se numărau perechile de galoşi şi de şoşoni... Acum o sută de ani timpul nu era aşa de grăbit, în Capitală nu domneau forfota şi înghesuiala de acum, iar viaţa politică era mai tihnită şi avea mai mult „ştaif” aristocratic. Datorită votului cenzitar, care permitea doar celor cu avere, titluri nobiliare ori studii superioare să meargă la urne în numele fiecărei sute de analfabeţi români, în parlamentul din Dealul Mitropoliei nu ajungeau personaje cu trecut dubios sau controversat, „baroni locali”, aventurieri politici şi nici femei, deoarece sexul frumos nu avea voie să se amestece în politică, decât (tot...) prin intermediul neoficial al alcovului... Noaptea, parlamentarii jucau poker în localuri selecte Numărul parlamentarilor era, deci, mai restrâns şi se votau legi mai puţine, căci şi ţara era mai mică. În Dealul Mitropoliei se urca agale cu trăsura personală sau cu birja plătită, deoarece şi pe atunci existau bugetul de cheltuieli al parlamentarului şi deconturile de transport. În acea lume exclusiv bărbătească, ţinuta era obligatorie la şedinţele parlamentare, adică frac cu papion şi joben sau redingotă cu lavalieră şi melon, pălăriile fiind lăsate, ca şi bastoanele ori galoşii, la vestiar. Desigur, nu se pomenea pe atunci de „sisteme video”, de „cartele electronice”, de „telefoane mobile”, ca acum. Până şi banala sonerie care cheamă astăzi parla