Valea arhaica, fara suflare de om, fara pic de vegetatie, o imensa rana geologica, pe fundul careia Rautul serpuieste ca un firicel de singe imemorial, e colea, la citiva metri in urma. Cum insa nimic, absolut nimic n-o evoca, te intrebi daca ceea ce tocmai ai vazut s-a petrecut aievea. Cred ca am inteles, in fine, de ce este reportajul un gen de lux. Si de ce a disparut, cel putin in presa din aceasta parte a Prutului. Cum sa descriu, daca mi s-ar cere, urgent, malurile selenare ale Rautului, din apropierea Stefanestilor, unde am fost chiar vinerea trecuta? „Inca se mai vad urmele ghetarilor, uite!", imi spune Maria si prin geamurile spalacite ale „Jiguli"-ului care tocmai coboara in panta se vede un peisaj ireal, uluitor prin monotonia si imobilitatea lui. Marturisesc: n-aveam habar de configuratia asta, nu mi-ar fi trecut niciodata prin cap ca la noi, unde aproape ca nu gasesti loc nepopulat, loc fara case, fara vehicule, loc in care sa nu fie un semn, cit de banal, al civilizatiei, exista peisaje ca acesta, catre care coborim acum cu prudenta si care creste, se supradimensioneaza cu fiece metru. Jos, in valea inca adinca, se zareste un podet, negru ca ebonita, aruncat febril pe cele doua maluri. O apa neagra si ea, impenetrabila, lunecind flegmatic, cu o funesta lentoare in sensul unei albii care s-a afundat enorm (unii versanti ating inaltimi de peste 150 de metri!) de-a lungul a cine stie citor milenii. De jos, cu malurile crescute de-odata hat in tarii, de par ca sprijina cerul ca niste atlanti diformi, impresia si e mai coplesitoare. Nu te costa nimic, ai toate ingredientele la indemina - peisaj si memorie culturala, toata biblioteca SF, mai exact - sa te inchipui intr-un bolid explorind suprafata unei planete necunoscute, ostile chiar, intr-atit e de neobisnuit, de fascinant sa te pomenesti, dupa un drum flancat cind de lanuri - pe care se mai zaresc, in dep