Articolul de mai jos are la baza un interviu pe cale de aparitie in revista Psychologies, septembrie. Sunt determinat de articolul Alinei Mungiu-Pippidi despre subiectele la limba romana de la bacalaureat sa il restructurez si sa il public si aici. Ii multumesc pe aceasta cale pentru analiza lucida a situatie unui sistem de invatamant care are nevoie mai putin de reforma institutionala decat de reforma a resurselor umane. Fara a ignora toate celelalte articole aparute pe aceasta tema (pe care le-am consultat cu atentie), imi aduc pe aceasta cale contributia la o conversatie care sper sa aiba rezultate dincolo de polemica stearpa.

Rata de promovabilitate si intreaga conversatie legata de bacalaureatul din anul acesta imi pare un simptom, nu neaparat al unei boli ci al unei readaptari, lente ce-i drept, la contextul local si international in care competitia pentru resurse umane si creativitate este foarte mare. Tocmai de aceea in multe scoli sau sisteme educationale din lume invatarea metodelor de invatare este la fel de importanta ca si invatarea materiilor academice. In procesul pedagogic de multe ori este importanta metoda predarii si invatarea metodei mai mult decat materia care se preda. Cu alte cuvinte intr-un sistem educational bine construit nu inveti neaparat despre ceva, ci inveti cum sa inveti despre orice ar putea fi de interes. In acelasi timp curiozitatea este o calitate care trebuie cultivata mai degraba decat un impediment in calea invatarii a ceea ce “trebuie” sa inveti. Cu alte cuvinte elevii invata cum sa produca cunoastere si nu cum sa reproduca informatie, evident in mod ideal pe o baza de cunostinte academice solide. Din pacate in Romania accentul cade pe reproducerea de informatie – ceea ce nu incurajeaza mult inovatia si genereaza un anumit tip de conservatism generalizat.

Sistemul educational in Romania perpetueaza practica orien