Cunosc o tara de unde multi pleaca, dar nu reusesc sa o paraseasca. Ea continua sa ii doara cu intensitatea din intrebarea interzisa: de ce m-am nascut? Ii doare chiar mai mult dupa ce au plecat, desi au plecat ca sa scape de durere. si stiu ca indurerati de ea sunt si cei lasati acasa, chiar daca aceia par a fi mult mai intens ajutati sa uite. Ajutati de gijile zilnice, de oamenii care fabrica opinia, de cei care se prefac a lua deciziile. Ai zice ca e mai bine pentru cei ramasi: o crima abominabila la deschiderea televizorului, niste chichite de proceduri judiciare care ocupa etajele superioare ale ministerelor, niste blonde plecate prin Italia care isi varsa sangele prin hoteluri de gara, niste copii estropiati care o iau la goana cand politia londoneza se hotaraste sa-si dezmorteasca, si ea, picioarele. Distractie zilnica! Marea regina a diversitatii a adus civilizatia pe care o stopasera la granita comunistii. Cele mai dezbracate fete indraznete se fotografiaza in vecinatatea celor mai plictisiti baieti de bani gata, dupa ce tocmai s-au intors de la Courchevel. Iar odraslele din cea de-a treia generatie postsapa nu viseaza decat sa-i imite. Cel mai mizerabil birt, unde isi dezmortesc oasele minerii, care nu mai scot minereu, se numeste "pub", desi continua sa vanda trascau, pentru a intretine iluzia unui pact cu viata. Dar uitarea in acea tara vine mai cu seama din radacina de matraguna a necazului. Preturile sunt la zona euro, desi ea nu se afla in acea zona. Rapacitatea e la nivelul din Manhattan, desi bulevardele capitalei sale (care ar trebui sa-si aleaga drept sigla un caine ce urineaza pe o bordura inutila) sunt ca niste ulite inghesuite, unde ideea de salubritate inca se lasa cu greu descoperita. Cel sarac e dispretuit. Cel slab e lovit si ignorat, in fapt, de toate pildele textelor ritualice, sacre sau laice.

Cunosc o tara care functioneaza virtual.