Caut o întâmplare, dintre cele multe, una care mi-a marcat destinul, în anii de când scriu la Jurnalul Naţional. Aş povesti despre oamenii muntelui sau despre cei ai Deltei, pe care i-am întâlnit la ei acasă…, despre gusturi şi tradiţii româneşti şi despre fascinaţia mea pentru o ţară care parcă nu s-a uitat niciodată în oglindă şi nu ştie cât de frumoasă este. Aş scrie despre întâlnirile mele fabuloase cu români simpli, dar şi cu străini, cu care am împărtăşit aceeaşi pătimaşă iubire pentru România. Însă cea mai teribilă experienţă a mea, ca reporter, este cea pe care am trăit-o departe de România, în Japonia, când mi s-a cerut să cerut să fiu… corespondentul de la Sud de Apocalipsă.

Era 11 martie 2011. Mă aflam la studii, cu bursă, la Nara, când s-a întâmplat totul. La Nord de Tokio, Apocalipsa prinsese contur. Un cutremur devastator. Un tsunami care îneca oraşe întregi. O centrală nucleară ale cărei reactoare se topeau, unul câte unul. Era, probabil, cea mai mare tragedie pe care o trăia Japonia, de două secole încoace. La Sud de Apocalipsă, în aceeaşi Japonie îngenuncheată de natură, viaţa curgea mai departe… "Dacă n-am avea puterea să trăim aşa, nu ne-am mai ridica niciodată în picioare", cred japonezii. O lume întreagă plângea de durerea Japoniei. Japonia nu plângea. Japonia dădea lumii întregi o colosală lecţie de supravieţuire.

Preţ de 11 reportaje, am transmis şi eu, cititorilor Jurnalului Naţional, această lecţie fantastică a solidarităţii, a omeniei, a curajului, a devotamentului. A speranţei…  N-o voi uita niciodată pe tânăra mamă niponă care continua să îşi caute copilul printre dărâmături, la o săptămână după cutremur. La vederea unui prun pentru întâia oară-nmugurit, chiar acolo, în mijlocul lumii ruinate, ea a avut puterea să le spună reporterilor: "Stă să înflorească, vedeţi? Şi aşa cum copacul ăsta trăieşte, sunt sigură că şi Y