Cititorii „Cugetului românesc”, deschizând numărul al doilea al revistei din anul 1922, puteau citi un text care, sub titlul intrigant „Pâlnia şi Stamate”, începea astfel: „Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, având terasă cu geamlâc şi sonerie. În faţa salonului somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna înfăşurată în cearceafuri ude… O masă fără picioare, la mijloc, bazată pe calcule şi probabilităţi, suportă un vas ce conţine esenţa eternă a «lucrului în sine», un căţel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ţinând în mână o sintaxă şi… 20 de bani bacşic. Restul nu prezintă nicio importanţă.”

Autorul fusese descoperit de Tudor Arghezi, redactor pe atunci la „Cugetul românesc”, iar rândurile de mai sus constituiau debutul său literar. Era un absolvent al Facultăţii de Drept, grefier la Înalta Curte de Casaţie în momentul în care primea invitaţia lui Arghezi de a publica scrierile sale care, aparent, fuseseră produse pentru a-şi distra fraţii şi surorile. Se numea Demetru Demetrescu-Buzău şi nu voia să-şi publice bizareriile, de teamă probabil că acestea nu l-ar fi ajutat prea mult în cariera de magistrat.

Aşa că Arghezi îi găseşte un pseudonim pe măsură: Urmuz. Era de înţeles temerea sa. Cum să apreciezi calităţile unui magistrat atunci când acesta susţine că oamenii coboară nu pe scări, ci din maimuţă; pereţii sunt, conform obiceiului oriental, sulemeniţi în fiecare dimineaţă, alteori măsuraţi cu compasul, pentru a nu scădea la întâmplare şi că „Ismail este compus din ochi, favoriţi şi rochie”?...

Urmuz nu a apucat să publice prea mult. Anul următor, 1923, se sinucidea în stil mare, aşa cum credea că e de cuviinţă să facă, „fără niciun motiv”, sau cel puţin nelăsând niciunul la vedere. Scrierile sale sunt dadaiste în esenţă, deşi