Combinatul chimic Azomureş era unul dintre obiectivele de mare interes pentru regim, în primul rând pentru că aducea bani buni din exporturi şi era şi o şcoală unde se pregăteau chimiştii de top. Cu toate acestea, combinatul funcţiona mereu la risc pentru că nu primea piesele absolut necesare pentru o funcţionare în siguranţă.
Doru Oprişcan, fost şef de secţie, acum deputat, îşi aminteşte mai ales de ultimii ani dinainte de Revoluţie, când lipsurile se acopereau cu piese dosite prin sertare de maiştri şi de ingineri. Combinatul nu primea luni în şir piesele absolut necesare pentru buna funcţionare. Inginerii erau nevoiţi să recurgă la improvizaţii, care puteau ceda oricând.
"După 1985 am intrat într-o perioadă cumplită, şi-a amintit Doru Oprişcan. S-au limitat importurile de oţel inoxidabil, de şnur special, fabricate să reziste în mediul coroziv. La începutul anului trimiteam lista cu importurile absolut necesare, dar nu se aducea nici 10% din cele comandate. Trebuia să mergi pe la toţi producătorii interni, cu mostre, le studiau şi după un an ne trimiteau răspuns că nu pot să fabrice. În ultimii ani au apărut şi riscurile, erau piese de proastă calitate.
Îmi amintesc că, la un moment dat, a cedat un reductor de presiune şi am rămas fără indicatoare de presiune. Am mers aşa şase luni. Şi ruşii au avut aceeaşi problemă, şi ei au rămas fără un reactor, care era extrem de scump, pentru că, din cauza mediului coroziv, era placat cu oţel folosit de americani la rachetele nucleare." Incidentele erau rare şi norocul a făcut să nu se producă un accident chimic. A existat o explozie, înainte de 1980, la instalaţia de amoniac, iar părţi din utilajul explodat au ajuns până în satele învecinate. Instalaţia a fost oprită şase luni, iar între timp s-a aflat şi cauza: nişte suduri neverificate.
Angajaţii de la combinat
