Retezatul pare o catedrală a sălbăticiei, în care o dată ajuns, oricât de nepăsător ţi-ai dori să fii, nu poţi să nu te înclini în faţa frumuseţii locurilor. Primii paşi pe potecile Parcului Naţional Retezat, spre lacurile glaciare de pe crestele sale, te fac să te îndrăgosteşti iremediabil de aceste locuri.
Se spune că Retezatul are un efect puternic asupra celor care se avântă în ascunzişurile sale: îşi doresc să rămână aici, pe muntele vrăjit, departe de civilizaţe.
Bariera de lemn pusă de-a curmezişul drumului a fost dată la o parte şi suntem invitaţi să inaintăm în pădure. Suntem pe marginea lacului Gura Apei şi, încet, încet, lăsăm în urmă poarta de intrare în Parcul Naţional Retezat şi pornim spre crestele albe ale Retezatului, zărite dincolo de pajiştile alpine şi de pădurile de conifere. Cu fiecare pas, peisajul capătă tot mai mult din savoarea unei lumi de basm, ocupată nu de oameni, ci de animale sălbatice. Razele soarelui abia răzbat prin desişul copacilor, par doar nişte petece de lumină care risipesc din răcoarea serii.
Locul unde iarna ajunge mai devreme
Dincolo de drumul forestier şi de podeţele construite peste pârâurile învolburate, nimic nu mai aminteşte de lumea în care ne-am obişnuit să trăim. În Retezat, te simţi ca un musafir într-un templu al naturii, pe care omul nu a mai reuşit să o îmblânzească. Trunchiurile rupte de furtuni, prăbuşite, stau martori ai furiei ei, iar stâncile prăvălite unele peste altele vestesc puterea acesteia. Cu cât urci spre crestele munţilor, cu atât devii mai vulnerabil, mai conştient de grandoarea acestor locuri.
Priveliştile ce se dezvăluie de pe povârnişuri pot părea înspăimântătoare celor care nu înţeleg muntele. Urcuşul devine greu, în unele locuri insuportabil pentru călătorii neantrenaţi. Vremea tot mai răcoroasă pe măsură ce ne apropiem de creste e schimbătoare şi te poate prinde