Pentagonul lucrează la o strategie de apărare împotriva atacurilor cibernetice. Astfel, unui sabotaj industrial venit din spaţiul virtual i s-ar putea răspunde prin forţă militară clasică.
Aşteptată să devină publică în cateva săptămâni, aceasta se inspiră dintr-o logică a descurajării care aminteşte de Războiul Rece: dacă un cyber atac produce un prag de distrugere demn de un atac militar tradiţional, atunci folosirea forţei militare devine o opţiune; mai mult, dacă cyber atacul este considerat suficient de devastator (afectând reţele de transport sau infrastructură energetică vitală), Statele Unite îşi rezervă dreptul de a-l considera o agresiune -„un act de război”. „Un atac cibernetic trebuie judecat după aceleaşi reguli ca orice alt tip de atac dacă efectele sale sunt în mod esenţial aceleaşi”, crede Charles Dunlap, un general de aviaţie aflat în rezervă.
Iar răspunsul s-ar putea să nu vină prin spaţiul virtual, ci din aer, folosindu-se drone şi rachete balistice împotriva unor ţinte industriale ale statului adresă. „Dacă ne închideţi centralele electrice, s-ar putea să punem o rachetă pe unul dintre furnalele voastre”, a declarat un oficial. Sigur, orice eventuale represalii împotriva infrastructurii industriale a unui potenţial adversar ar trebui aprobate direct de preşedinte.
În principiu, doctrina americană de cyberwarfare pleacă de la premisa că responsabilitatea revine statului de pe teritoriul căruia s-a originat atacul. Oficialii Pentagonului cred că un sabotaj virtual cu efecte publice devastatoare presupune un grad de complexitate care nu poate fi atins decât dacă ai în spate infrastructura şi resursele unui stat. Şi totuşi este această doctrină implementabilă? Cum stabileşti cine sunt atacatorii? Şi cum demonstrezi legătura dintre un grup privat de hackeri şi un stat? Este foarte posibil ca hackerii, deşi se află pe teritor