E un tren care se rasuceste prin lume, iar cand si cand trece si prin dreptul ferestrei mele, risipindu-mi umbrele. Sursa imagine: jurnalul.ro
De parca ar sta la panda
si, atunci cand vede
ca rosturile lumii,
de orice fel ar fi ele,
pun stapanire pe mine,
apare ca si cand ar fi asteptat
la coltul Casei Scanteii.
De fapt, daca stau sa ma gandesc bine
si sa nu fiu inselat de sunetul rotilor
abandonate pe sine,
nici nu stiu cum arata, trenul asta
nu l-am vazut niciodata.
Poate este doar amintirea
unui sunet care ma strabate
din copilarie incoace,
de pe vremea cand trenul
era pentru mine
mai degraba o himera,
decat un mijloc de transport.
Sau, poate glasul rotilor lui
este doar o parere.
De-asta mi-e teama sa-l vad,
as putea sa fac asta
ridicandu-ma-n picioare
si facand cativa pasi
pana-n dreptul ferestrei.
Mi-e teama ca el
nu exista cu adevarat,
mi-e teama ca,
dupa ce-o sa-l aud,
n-o sa-l pot vedea
si atunci toata aceasta vraja
de care ma las purtat si amagit
s-ar destrama.
Cert este ca, de cate ori ma asez
la masa de scris,
el, trenul, mai intai cu sunetul
si mai apoi cu totul,
incepe sa-mi cotropeasca
toate gandurile
si-n cele din urma,
instinctele. Instinctele
animalului de prada din mine,
care mai tot timpul se hraneste
cu sangele proaspat
al lumii…
Si inaintea unei ploi
si dupa una,
pare acelasi
si, totusi,
de fiecare alta data,
e altul.
Si asta se simte
in mersul lui,
dupa felul in care strabate
si cucereste
o amintire de-a mea,
dupa care se rasuceste
pana la s