(fragmente) "Ai viciul lecturii", îmi spunea tatăl meu, cînd mă vedea că nu mă mai opresc din citit. Şi-ntr-adevăr, citeam ca posedat: în pat, la masă, pe WC, în troleibuze, mergînd pe stradă, în "şopul" cu fîn al bunicilor, dar şi la strînsul fînului, pe cîmp, în parc, în timp ce vindeam flori (la Zărneşti sau în piaţa "Tractorul"), în vizită la prieteni sau cînd primeam musafiri... Erau situaţii care frizau comicul, ineficienţa, impoliteţea... Dar nu mă puteam opri din citit. Cum la Şinca Nouă, la bunici, stocul "livresc" era limitat, citeam şi reciteam, la nesfîrşit: ziare vechi, reviste din anii '50 (superpolitizate, desigur, inclusiv Săteanca), cărţi de şcoală din perioada interbelică şi - un regal! - colecţia de foiletoane "Tarzan", cumpărate de bunica prin anii '30, cînd fusese servitoare la Bucureşti. Cînd nu ai droguri de calitate, te mulţumeşti cu orice. Pentru că lectura era (şi, parţial, mai este) şi un drog. Unul special, greu de definit, dar un drog. Iar nevoia de el, un adevărat viciu. Tatăl meu avea, are dreptate. Sînt un drogat, o persoană dependentă. Dar cine nu este? * * * Suma viciilor este constantă. Marijuana, femei, alcool, muncă, bîrfă, lectură spun mai degrabă că, de fapt, poţi avea un singur viciu: important este, însă, să fii drogat mai tot timpul. Să fii mereu preocupat, obsedat de ceva dincolo de pura animalitate, de biologie. Altminteri, fie dormi, fie te sinucizi. Condiţia umană e insuportabilă. Ştiu că voi muri. Că nu mai rămîne nimic din mine. Ce să fac cu acest trup, cu mintea asta? Ah, da! Sex, alcool, dans, imperii, droguri, dreptate socială, muzică, teatru... Să mă rog? Dar Marx zicea că "religia e opiumul popoarelor". Formula a prins. Pentru că era parţial adevărat. Dar ce nu e "opiu", ce nu e drog? Dreptatea, revoluţia, patria, lucruri pentru care au ucis, au murit, milioane de oameni. Cînd drogul ideologic (transmis prin