După cum am spus-o de multe ori, e clar, logica nu e chiar la îndemâna oricui. Pentru un recruiter cu experienţă, un CV prost făcut e cel mai mare ajutor (involuntar) pe care îl poate primi de la un candidat. Mai ales că din scris poţi trage adesea concluzii mai solide şi mai valoroase despre cineva. Aşadar, cu cât CV-ul e mai « prost », cu atât mai bun e pentru mine.

Gândiţi-va că primesc în medie 50 de CV-uri pe zi, iar, uneori, şi mai mult de 100. În 30 de secunde, sau, hai să zicem, într-un minut, cel mult, trebuie să-l citesc, să trag toate concluziile care pot fi trase, să-l evaluez şi să-i dau trei coduri după care să-l regăsesc atunci când caut candidaţi pentru vreo recrutare.

Dacă îi pun un cod « superior » nivelului real, pierd eu, pentru că o să-l chem la o întâlnire şi o să-mi dau seama că e mai slab decât crezusem, adică ceva timp irosit. Dacă îi pun un cod « inferior », pierde el, pentru că nu o să-l selectez pentru un post pe care poate s-ar fi potrivit şi l-ar fi interesat, însă cine să ştie asta dacă nu ajunge la interviu?

„Moşule, contează ce ştiu EU să fac, nu peticul ăsta de hârtie”

În marea majoritate a cazurilor, convingerea candidaţilor e cea pe care un tocmai absolvent de particulară, deja supărat pe viaţă, mi-a sintetizat-o foarte plastic: « Moşule, contează ce ştiu EU să fac, nu peticul asta de hârtie!» (şic!) Gagiul îşi închipuia, probabil, că o să angajez câte o săptămâna pe fiecare dintre cei care mi-au trimis CV-ul - şi el printre aceia - că să văd « ce ştie » omu` să facă, şi apoi să iau o decizie finală, perfect « obiectivă », în deplină cunoştinţă de cauză, adică. Cred că nu i-a trecut prin minte că pe un angajator nu îl interesează doar « ce ştie » să facă angajatul lui, ci şi « cum e ».

Or, dintr-un CV afli, mai întâi, ce « a făcut », ceea ce nu e chiar acelaşi lucru cu « ce ştie să f