Răspunsul care s-ar putea da „din prima” e şi cel mai simplu: nimic. Iar când zic „ai noştri” mă refer la tot ce mişcă pe gazon şi în jurul lui, de la fotbalişti şi antrenori până la conducători de cluburi şi şefi pe la Federaţie şi Ligă. Peste toţi, un fel de suprastructură alcătuită din arbitri, cei care de fapt stabilesc campioana şi participantele la competiţii europene, retrogradatele şi promovatele, hotărăsc cine intră pe teren precum şi cine nu mai intră un număr de etape. În ultima etapă, un individ pe nume Dima a reuşit un veritabil record de neruşinare şi de sfidare pe faţă (a unei echipe, a clasamentului, a publicului, a telespectatorilor), fluierând când şi ce a vrut, împotriva Oţelului, şi nefluierând absolut nimic contra Stelei. A reuşit, borfaşul, să o facă pe Steaua să înscrie după ce i-a acordat o lovitură liberă pentru un strănut al unui gălăţean, l-a introdus pe Pintilii în echipă şi pentru următoarea etapă, deşi, la ce tentativă de omor a avut, s-ar fi cuvenit să fie scos în pumni şi suspendat vreo 8 etape, a lăsat o „coasă” penală (în careu!) să treacă lin, ca nouri lungi pe şesuri, iar la triplul henţ tot în careu, în aceeaşi fază, a fugit glonţ direct în paginile Guiness Book of World Records, făcându-se că nu l-a văzut pe nici măcar unul din cel 3. Printre nenumăratele lucruri pe care par a nu le pricepe ai noştri se numără la un loc de frunte blatul, aranjamentul golănesc care le-a devenit o a doua natură. N-au priceput nimic, sunt sigur, nici din eleganţa cu care se poate blătui (de la „Blatter” vine cuvântul, nu?) o întreagă tragere la sorţi, şi nu pentru Cupa Sindicatelor, să zicem, ci pentru ditamai Campionatul Mondial! A zis italianul ăla cu o zi înainte de blătuială cum va ieşi? A zis. A ieşit chiar aşa? A ieşit. Dar există vreo probă, vreo dovadă? Canci! Tot zilele astea, se pune şi la noi de-un blat. Ordinar şi pe faţă. Adică să