Când primul tren a intrat în Lhasa, la 1 iulie 2006, lumea l-a întâmpinat ca pe Elefantul Fumuriu Care Calcă pe Lotuşi: una dintre nenumăratele minuni care la 3.490 de metri se pot întâmpla când te aştepţi mai puţin. Să faci până la Beijing doar 46 de ore şi 14 minute (cam cât le ia unora din România să fure PIB-ul), sau până la Shanghai - 50 de ore şi 3 minute, poate aduce o mare uşurare doar celor pentru care timpul se întinde ca o rufă la uscat, între două mirări.
Pentru mistici e o glumă bună, care costă 57 de dolari în picioare şi cam 158 întins pe un pat într-o cuşetă. Altfel, cu ani în urmă, exista - poate mai circulă şi astăzi - de la Beijing la Lhasa, o rată în care aveai vreme, câteva săptămâni, să-ţi iasă toţi gărgăunii din cap.
În Tibet, când ai ceva de spus cuiva de departe - (toţi sunt departe: între coliba magistrului în recluziune, de pildă, şi cortul discipolului poţi străbate o zi întreagă) - nu te urci în tren, nu compui scrisori, ci îi vorbeşti prin vânt. (Finanţiştii noştri ar zice "prin telepatie" şi ar impozita această activitate extrem de profitabilă). Acolo se poate, nu-i nimic neobişnuit. "Frecvenţele" sunt libere - nu există atâtea resentimente, atâtea frământări, stresul e o vorbă născocită de astenicii mai de la câmpie. Până şi povara trecutului, cu toate răscolirile pe care le-ar putea aduce, ca un râu umflat, e externalizată în Cronica Akaşă. Asta-i un fel de Memorie Universală, o bancă de acţiuni şi de gânduri, unde-ţi deşerţi, ca pe un bagaj, amintirile. Abia când dispari - ei nu zic niciodată: "e mort", ci "e absent" - îţi poţi recupera trecutul, cu dobândă, pentru o viitoare naştere.
De-aia nu-i foarte important cine eşti - tu însuţi sau o reîncarnare a ta. Mai important e să faci în aşa fel încât să nu zăboveşti prea mult în bardo (un fel de purgatoriu budist, ca o sală de aşteptare care poate să dureze ani sau
