Obsesia pentru conjuncţia Deci a fost primul semn al apariţiei democraţiei în România.

Indiferent de stratul social din care făceau parte, oamenii se îmbulzeau să spună fără nicio reţinere: deci, noapte bună, deci sănătate, deci sărbători fericite, deci, te iubesc. Vârsta, educaţia, venitul nu aveau nicio relevanţă, toată lumea se înfrupta din deliciile categoricului.

Îmi încep toate propoziţiile cu deci, înseamnă că am dreptate, că lucrurile sunt aşezate, că sunt serios, că avem cu toţii nevoie de un punct de sprijin. Aşa s-a ajuns probabil la întrebarea: Deci, nu vă supăraţi, cât este ceasul?

Pe măsură ce logica minimală a convieţuirii în ţară o lua razna, vorbitorii încercau să se protejeze (teoria mea) adăugând în topica lor cea de toate zilele nişte elemente capabile să le ofere iluzia stabilităţii. Dintr-o oarecare exasperare, am inventat atunci şi am consacrat la radio o formulă de protest (credeam eu): deci, în concluzie. Am fost ferm convins că toată lumea a prins poanta şi că mesajul va fi înţeles fără echivoc.

Prima oară am ciulit urechea la ştiri, în intervenţia unui profesor de istorie din Constanţa, revoltat de nu mai ştiu ce, care a folosit cu naturaleţe şi seriozitate de două ori - deci, în concluzie. Şocul a fost suficient de mare încât să pot reţine detaliile acestei revelaţii.

După asta, am început să aud din ce în ce mai des tâmpenia inventată de mine, folosită ca un fel de superlativ al concluziei - iniţial, chiar cu un aer destul de preţios. Mi-am făcut o mică mea culpa, mi-am spus că timpul le rezolvă pe toate, am aşteptat următoarea molimă şi ea a venit, efectiv. Singura pandemie din ţara noastră este cea provocată de virusul Decât.

Deci a fost un fel de H1N1 pe lângă Marea Ciumă, un fel de party spontan la care lumea se face praf pentru a scăpa de stres şi pentru a avea o