1989 Camilo José Cela primeşte Nobelul pentru Literatură, fiind al cincilea scriitor spaniol premiat. Autorul a fost recompensat „pentru proza sa bogată şi concentrată, care formează o imagine provocatoare a vulnerabilităţii umane, cu compasiune reţinută“.
Camilo José Cela s-a născut în 1916 la Iria Flavia, în Spania (mai tîrziu va primi titlul de Primul marchiz de Iria Flavia). Curând însă, familia sa se mută la Madrid, oraş în care scriitorul va rămâne mare parte a vieţii sale. Izbucnirea Războiului Civil în Spania, în 1936, îl forţează pe Cela să-şi abandoneze studiile.
Mai citiţi şi:
Un laureat Nobel la Cluj
Internetul, propus la Nobel
Se înscrisese mai întâi la Facultatea de Medicină, apoi la Facultatea de Literatură şi Filosofie, însă nu va absolvi niciuna dintre cele două. În război, Cela a luptat de partea generalului Franco. A fost martorul abuzurilor armatei şi a fost rănit de o grenadă. Mai târziu, avea să folosească experienţa războiului în multe dintre scrierile sale.
Realităţi subversive
După terminarea primei conflagraţii mondiale, Cela se dedică scrisului, dar nu înainte de a încerca diferite meserii sau, mai bine spus, căi de a-şi câştiga existenţa. În autobiografia sa, inclusă în colecţia „Opere complete" (1989-1990), autorul rememorează: „Am schimbat multe meserii, poate pentru că niciuna mi-a plăcut. Am fost succesiv băiat de familie bună, soldat profesionist, poet, toreador hoinar, funcţionar, romancier, pictor, actor de cinema, ziarist şi conferenţiar."
Primul roman publicat de Cela a fost „Familia lui Pascual Duarte" (1942), o carte despre care publicaţia New York Times scria că este „cea mai citită din literatura spaniolă, după Don Quijote". Datorită conţinutului considerat prea violent în climatul tensionat din Spania postbelică, romanul a apărut mai întâi în Argentina, dar
