Mickey Rourke nu e "Randy the Ram", eroul lui Darren Aronofsky, in ciuda asemanarilor. Fostul campion de wrestling se apropie de finis, in vreme ce Rourke iese la lumina, dupa ce toata lumea il credea pierdut. Elegiacul "The Wrestler"/"Luptatorul", care a intrat in 6 martie pe ecranele romanesti, este poate cel mai bun film american al anului trecut. Mickey Rourke il duce in spate cu siguranta obosita a celui care a trait cat pentru zece. Ireprosabil.
Desi a fost desemnat Cel mai bun film la gala Independent Spirit Awards (si a luat Leul de Aur la Venetia), "The Wrestler" nu i-a convins pe membrii Academiei Americane de Film, la fel cum nici Mickey Rourke nu le-a luat ochii. Filmul a avut doar doua nominalizari la Oscar, pentru rol principal masculin si rol secundar feminin (Marisa Tomei). Si nici un premiu.
Dar e suficient sa-l vezi ca sa nu te mai intereseze cate nominalizari a avut, cat de corecti/deschisi/priceputi au fost votantii sau cat de mult a contat la bursa pariurilor. Pentru ca e de departe cel mai sincer film din cursa marilor premii ale cinematografiei americane pe 2008. De fapt, te cucereste din primele minute.
Filmat ca "Elephant"-ul lui Gus Van Sant, urmarindu-si eroul din spate (ca la jocurile video), "The Wrestler" isi delimiteaza inca de la inceput spatiul de manevra.
(Decupajul eficient al lui Aronofsky expliciteaza in mai putin de un minut trecutul de glorie al eroului pe care il preia, ca Alexandre Dumas, 20 de ani mai tarziu, cand Randy Berbecul e mai mult o caricatura a ce a fost odata.).
Sali de sport sau gradinite convertite peste weekend in sali de wrestling, supermarketuri ieftine, rulote ce servesc drept casa (si ele incuiate pentru neplata), vestiare modeste, un club de striptease de o tristete imensa, o dubita ca un cavou pe roti (simbol al izolarii personajului). Pe scurt, Amer
