Ieri. În volumul 6 al celebrului studiu „Istoria vieţii private“, coordonat de mentaliştii francezi Philippe Ariès şi Georges Duby, există un capitol intitulat „Familiile, onoarea şi secretul“, care se apleacă asupra sensurilor onoarei în Europa veacurilor XVII-XVIII, aşa cum le atestă sursele istorice.

În linii generale, situaţia arăta astfel: „Departe de a fi apanajul nobililor, onoarea e un bun pe care îl reclamă cu vehemenţă oamenii din popor. (...) Într-o societate de «egali» e neapărat nevoie să te bucuri de stima celorlalţi. Onoarea necesară se bazează în acelaşi timp pe acuta conştiinţă pe care o are poporul că reprezintă o masă nediferenţiată, obiect al puterii monarhului; conştiinţa de a fi tocmai «poporul» şi «vulgul» pe care se sprijină puterea sacră a monarhului. Înăuntrul acestei conştiinţe există un spaţiu în care se află sediul onoarei proprii şi a reputaţiei personale care îngăduie a-şi da unii altora un nume, a se sustrage anonimatului, dând fiecăruia posibilitatea să-şi ducă existenţa într-o configuraţie şi un statut proprii".

Ce înseamna onoara sintetiza Antoine de Courtin în „Traité du point d'honneur", sursă a studiului amintit: „Este ceea ce conferă oamenilor valoare şi stimă; este ceea ce constituie baza bunei-credinţe, pe care se şi jura, de altfel; este ceea ce triumfă asupra tuturor jignirilor soartei şi asupra atacurilor lumii; e ceea ce, pe scurt, e preferabil chiar vieţii, e tot ceea ce e mai scump, mai de preţ şi mai sacru din tot ce posedă omul". O dovadă care atestă această stare de fapt era abundenţa petiţiilor care se refereau la onoare, invocând calomnii, jigniri, bârfe. Poliţia din Paris, de exemplu, nu mai făcea faţă plângerilor, multe dintre ele raportând denigrări care lezau viaţa particulară a petenţilor. Majoritatea parizienilor doreau soluţii de la tribunale ordinare.

Azi. Omul, mentalitatea şi comportament