Discuţia despre "Suveranitate" a devenit, la noi, o modă. Uşurinţa cu care este atacat subiectul nu se poate explica decît prin uriaşele deformări la care a fost supus atît conceptul cît şi majoritatea utilizatorilor lui de presiunea totalitară a "ideologiei", ca oglindă strîmbă a realităţii. Discursul ideologic despre suveranitate a redus complexitatea problemei la două aspecte. Înainte de orice, suveranitatea este considerată un atribut intrinsec al statului. De aici decurge, printr-un soi de lege a reciprocităţii, că orice stat este suveran şi orice entitate căreia i se recunoaşte atributul suveranităţii are, fie şi virtual, o întrupare statalitară. Privită de această dată din perspectiva efectelor sale, suveranitatea este prezentată la nivel ideologic ca un fel de scut, în principiu, impenetrabil, inviolabil şi inamovibil, care apără statul şi autoritatea internă, ce exercită puterea în numele său, de orice "ingerinţă" externă. "Dacă este stat, este suveran, iar dacă este suveran, atunci, din principiu, nu are a da socoteală pentru actele sale!" În forma extremă, această logică strîmbă a fost prezentată de ideologia regimurilor totalitare ca un soi de "dat natural". Rupt de orice control exercitat asupra sa din interior sau din exterior, justificat de "suveranitate" şi de posesia exclusivă a "ştiinţei ezoterice" care duce la "viitorul de aur al omenirii", în varianta ideologică, statul a luat locul lui Dumnezeu pe Pămînt. Un Dumnezeu fals, desigur, căci este definit doar de puterea sa discreţionară şi arbitrar exercitată. Ideologia deformează nu doar prin siluitoare simplificări, ci şi prin ocultare. Una dintre temele cu grijă ocolite, spre exemplu, este relaţia prea puţin naturală dintre "suveranitate" şi "republicile" moderne. Discursul ideologic ignoră senin faptul că termenul de "suveran" precede pe cel de suveranitate, nu doar în ordine logică, ci şi