Şi pe vremea traversării deşertului, pe spinarea cămilelor, s-a călătorit în imaginaţie. Trupul a parcurs spaţiul cu vehiculul la îndemână, în vreme ce gândirea lirică sau matematică şi-au desenat propriile hărţi şi călătorii. Dincolo de frontiere, de invazii bine ticluite şi de agenţii de voiaj care vând la pachet promoţional aşchii din lume. Tot aşa cum s-au vândut frânturi din zidul Berlinului, mai mici sau mai mari, pe post de suveniruri sau martori ai istoriei, recent eliberate. Segmente mai mari din acest Zid, care a hăcuit nu doar Germania, ci şi destinul atâtor popoare, au fost dăruite, după căderea lui, la 9 noiembrie 1989 unor instituţii de pe toate meridianele lumii, pe post de memento. Părţi din Zidul Berlinului au început să călătorească, găsindu-şi în fine liniştea, în peisaje dintre cele mai diferite şi străine adeseori de memoria acestui trecut. La capătul călătoriilor, au ajuns părţi din betonul vânjos şi vigilent, pictat cu culori tari, dinspre fosta Germanie Federală, şi rămas nepictat, cenuşiu, ca şoarecii, pe partea dinspre fosta Germanie de Est.

Am aflat despre călătoria Zidului Berlinului deşichetat prin lume cu prilejul primei mele călătorii în Occident, care venea după atâtea răspunsuri negative pe care le-am primit ori de câte ori am solicitat o viză de studii sau ca turist. Era în luna mai a anului 1990 şi, în sufrageria de la Versoix a casei în care locuiau Majestăţile lor regele Mihai şi regina Ana, am văzut un fragment din acest Zid care a curmat pentru atâta vreme orizontul Europei libere. Era nu mai mare decât pumnul meu închis. Oare de unde şi comparaţia asta? Ţinut în mâna mea părea un fragment de artă modernă, ca un boţ de beton, cu două feţe, una colorată şi alta cenuşie. Gazdele noastre, aflate în exil de atâtea decenii, primiseră de puţină vreme vestea inimaginabilă că viza de intrare în ţară a regelui Mihai, acordată