E greu să vorbeşti de «societate civilă» câtă vreme solidaritatea dintre oameni nu se exprimă în spaţiul public.
Sentimentele românilor cu privire la societatea civilă sunt amestecate. Toţi ştiu că nu se face să pui la îndoială necesitatea şi legitimitatea acestei forme de manifestare a spiritului cetăţenesc, dar foarte mulţi contestă organizaţiile care se recomandă ca atare. Se vorbeşte iritat despre „aşa-numita" sau „auto-intitulata" societate civilă, se respinge autoritatea morală şi politică a multora dintre reprezentanţii ei, se înfierează „monopolul" câtorva vedete, pofta lor de „putere". Subtextul discursului demolator este: „De ce ei şi nu alţii?" sau, mai exact „De ce ăia şi nu noi?"
Resentimentul vanitos e, fireşte, o reacţie blamabilă în sine. Dar trebuie să recunoaştem că nici „societatea civilă" nu e întotdeauna şi întru totul inocentă. Mai ales pe meleagurile noastre. Sub regimul comunist, când rezistenţa cetăţenească, opoziţia faţă de statul abuziv, ar fi fost esenţiale, societatea civilă n-a putut coagula în forme eficiente. Cu câteva excepţii, universul privat a înţeles să se apere de intruziunile deopotrivă arbitrare şi drastice ale sistemului, retrăgându-se în spaţiul intim, în colocvialitatea câte unui mic grup de prieteni sau în lumile paralele ale efortului profesional şi ale culturii. Tot ce nu era participare directă la colectivismele impuse avea o vagă alură de underground, de dizidenţă discretă, mai curând defensivă. Dar e greu să vorbeşti de „societate civilă" câtă vreme solidaritatea dintre oameni nu se exprimă în spaţiul public, ci la marginea, dacă nu chiar în afara lui. Situaţia a fost diferită în alte ţări foste comuniste. În Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria au existat întruchipări convingătoare ale unei societăţi civile active, aşa încât, în aceste ţări, putem vorbi de o continuitate a fenomenului, dincolo de pragul 1