Celebrarea poetului Mihai Eminescu a luat amploarea unei liturghii nationale, care nu mai are nici o legatura cu opera acestuia La sfirsitul saptaminii trecute, un tren special, care ar fi costat sapte sute de milioane de lei, ducea intreaga conducere a statului (presedintele, seful guvernului, o parte din ministri etc.), la Ipotesti, intr-un soi de pelerinaj religios. Se celebra un veac si jumatate de la nasterea unui poet. La radioul de stat, relatarile privind momente similare, care aveau loc peste tot in tara, au curs toata ziua. A fost si muzica patriotica. Undeva se tinea un discurs bine simtit, in alta parte se reamintea actualitatea Poetului, in fine, mai peste tot erau denuntati demolatorii, dusmanii Poetului si ai poporului roman. In tara lui Ceausescu, poetii n-au dus-o nici rau, nici bine, dupa buget si mai ales dupa coloana vertebrala. Dar, in aceasta tara, poetul a fost mereu venerat. Este o veneratie in abstract, care ignora persoana poetului ca atare. Poetii mor in mizerie adesea, dar mitul Poetului este in apogeu. Acest mit, asociat cu mitul inspiratiei spontane, a lirismului ca forma de expresie si cunoastere absoluta, tine loc de doctrina nationala. De fapt, nici la Ipotesti, nici la Calarasi sau Apahida nu s-a celebrat un poet. Mihai Eminescu, poetul care a revolutionat sensibilitatea estetica si limbajul poetic in a doua jumatate a secolului XIX, aproape ca nu mai exista. Ceea ce marea majoritate a romanilor vad in poetul Eminescu tine in primul rind de propriul imaginar, in care se amesteca resentimente personale si complexe culturale, propria neputinta de intelegere a lumii prezente, teme ideologice colectivist-autoritare etc. Pentru acestia, Eminescu este o combinatie dintre Gabriela Szabo, profetul Moise si Vlad Tepes. Iar atunci cind se face apel la opera sa (el a scris totusi cite ceva, inainte de a deveni simbol national!), lectura acestei