În Tipografic Majuscul de Gianina Cărbunariu, securişti şi cetăţeni „inspiraţi din fapte reale“ vorbesc o română fără accent, deşi faptele în cauză au loc la Botoşani; în Nu ne-am născut în locul potrivit de David Schwartz şi Alice Monica Marinescu, migranţi din Iran, Serbia etc. vorbesc cu accent, deşi sînt jucaţi de actori perfect românofoni şi albi; în Punct triplu de Bogdan Georgescu, se vorbeşte în ungureşte şi româneşte cu accent ardelenesc, moldovenesc şi oltenesc, deşi nici unul dintre actori nu a participat la procesul de documentare. Care dintre cele trei e, de fapt, teatru documentar? În realitate, nici unul…

Conceptul de „teatru documentar“ a deve - nit atît de lax în utilizarea lui românească (mai ales în cronica de întîmpinare, dar nu numai), încît, cu puţină bunăvoinţă, în zilele noastre, numai SF-ul şi basmele nu sînt documentare (deşi nici aici nu se ştie niciodată…). Că, după această logică – în care orice text/spectacol ce-şi reclamă o relaţie directă cu o factologie recognoscibilă devine astfel documentar –, cam trei sferturi din teatrul ultimelor două milenii, commedia dell’arte, Shakespeare, Molière, Ibsen, Brecht, Meyerhold şi Aurel Baranga, e documentar…, ei bine, la asta nu se mai gîndeşte nimeni. Pentru că „teatru documentar“ deja nu mai e nici măcar un termen-valiză; a ajuns un termen-sicriu, folosit de unii drept scuză condescendentă pentru neridicarea-la-standardele la care se aşteptau, ca spectatori (e documentar, deci nu trebuie să fie „bun“), iar de alţii – ca pavăză imbatabilă în contra oricărei abateri de la „fericirea obligatorie“ (nu prea poţi avea dubii „estetice“ în faţa dramelor realităţii). Şi unii, şi alţii confundă subiectul cu mijloacele lui de reprezentare – care mijloace sînt, de fapt, ceea ce face diferenţa între spectacolul Gianinei Cărbunariu, o conferinţă de Marius Oprea şi cartea unde acelaşi Marius O