Noi privim către lume cu ochii inconștienței, cu ochii iraționalității și cu ochii inocenți ai neștiinței noastre, fără să știm, fără să bănuim că respingerea și răutatea celorlalți nu-i altceva decât suferință și traumă. În locul judecății am așeza compasiunea dacă am ști, dacă am înțelege, dacă Duhul iubirii și al luminii ne-ar arăta lacrimile ascunse ale unor întregi generații de părinți și copii frustrați, închiși în percepția greșită că n-au fost iubiți. Părinții care au plâns în copilăriile lor tind să repete inconștient comportamentele și atitudinile părinților lor. Copiii acestor părinți plâng, la rândul lor, iar unii nu știu, nu află niciodată că nu se poate ca un părinte să nu-i fi iubit, nu este posibil ca lipsa iubirii să fie o realitate, cât lipsa iubirii e o realitate a minții. Mintea care percepe lipsa iubirii e singura cauză a unei traume, iar părinții care nu s-au simțit iubiți devin inconștient un fel de părinți care nu-și iubesc copiii. Dar, încă o dată, aceasta-i o percepție, e o mare, mare eroare de percepție, e o stare a minții și încă una care poate fi corectată prin înțelegere, conștientizare și compasiune față de însăși condiția umană.

Unii spun; ”Dar mama/tata nu m-au iubit! Mă băteau, mă încuiau în pod, nu-mi dădeau cutare sau cutare lucru”! O mie și una de povești auzim continuu, toate variații ale aceluiași scenariu, născut din percepția ” eu n-am fost/nu sunt iubit”, o mie și una de lacrimi, de resentimente, frustrări, tensiuni și neliniști stau pitite în ființele de lângă noi. În colegii de serviciu, în oamenii apropiați, în ascunsul inimii și al minții celui mic sau a celui mare, a politicianului, a savantului sau a omului străzii suferința de a nu fi fost iubit în copilărie rămâne acolo, în subconștient și se trezește din când în când, în fața unor stimului pe care-i mișcă viața însăși. Copiii care suferă pentru că au fost