După editorialul precedent, în care militam pentru competitivitate şi în învăţământ, cum se întâmplă în celelalte domenii, m-au sunt trei persoane din mediul academic să-şi exprime indignarea. Ceea ce mă determină să continui. Paul Goodman, de pildă, prezintă învăţământul ca pe un vast sistem penitenciar. Iar Murray Newton Rothbard completează spusele acestuia în Manifestul Liberal, precizând că dacă târâm tineretul în închisori, sub pretextul “educaţiei”, cu profesori pe post de gardieni, de ce nu ne-am aştepta să obţinem nemulţumire, alienare şi revoltă? Unul dintre motivele care explică această tiranie e altruismul prost orientat al clasei de mijloc, crede Goodman. Membrii acestei clase simţeau că muncitorii, sau ”clasa de jos”, ar trebui să aibă şansa de a se bucura de învăţământul pe care îl apreciază ei atât de mult. Iar dacă muncitorii şi copii lor sunt ignoranţi, trebuie să se recurgă la coerciţie - “spre binele lor”.

Rothbard consideră că a-i obliga să se înscrie în sistemul de învăţământ pe acei copii care nu au aptitudini şi nici interes constituie o pervertire criminală a minţilor şi sufletelor lor. Iar Goodman afirmă că celor mai mulţi dintre copii le-ar face bine dacă li s-ar îngădui să lucreze de la o vârstă fragedă, ca să înveţe o meserie şi să înceapă să facă lucruri pentru care sunt potriviţi. Ideea că cineva trebuie să obţină o diplomă de bacalaureat înainte de a putea să muncească - adaugă el - e o absurditate.

Albert Jay Nock - teoretician al individualismului - a denunţat în perioada interbelică sistemul educaţional pentru că obligă masele “needucabile” să urmeze o formă de învăţământ, din pricina unei credinţe egalitariste în capacitatea identică a tuturor copiilor de a fi educaţi. Adică, în loc ca sistemul să-i atragă pe acei copii care au aptitudini pentru a merge la şcoală, el îi sileşte pe toţi să o frecventeze, denatu