Opinia lui Lucian Lipovan: Cum am devenit spectator
Am stat ani la rând în peluză, am făcut deplasări, am inhalat fum şi am aprins petarde. Acum prefer să stau în tribună, să cânt, să oftez, să aplaud. Unii ar spune că am îmbătrânit, ceea ce e adevărat, n-am descoperit secretul tinereţii veşnice. Dar societatea a evoluat, în timp ce unii dintre spectatori au involuat.
Astăzi, pentru unii ultraşi preocuparea principală nu e să încurajeze echipa, ci să înjure adversarul, eventual să-l şi pocnească. Bannerele nu mai sunt neapărat inteligente, cât abjecte. Fumul e mai bun dacă a ars vreo tribună, iar petardele au destinaţie terenul. Îmi cer scuze faţă de adevăraţii ultraşi care încă există, încerc să nu cad în capcana "ce bine era pe vremea mea, faţă de acum", dar şansele fanilor adevăraţi sunt nule în faţa celor care vin la meci ca să-l întrerupă.
De aceea devenim spectatori. Peste tot, în lumea civilizată, tribuna se adaptează noii realităţi. Lumea se bucură de fotbal şi fără ultraşi. Pe Stamford Bridge am fost rugat să mă aşez imediat ce m-am ridicat de pe scaun, pe Old Trafford n-am auzit scandări rasiste, pe Santiago Bernabeu nu m-a verificat nimeni, dar tot n-am văzut aterizând ceva pe teren. Totuşi, experienţa a fost superbă. Sigur că sunt excepţii şi acolo, dar ele se (auto)elimină.
Asta este tribuna astăzi, tinde spre un nou comportament. N-avem cum să nu ne adaptăm. Ce-i drept, o facem înaintea fotbalului sau stadioanelor. Din acest motiv, la Dinamo - Steaua, cu o echipă gazdă blazată şi pe un stadion expirat, atmosfera a fost cea care a dezamăgit crunt. Dar direcţia este clară: să facem stadioane, să construim echipe, iar atmosfera va reveni. Fără fumigene, petarde sau ultraşi.
Opinia lui Cătălin Mureşanu: Mai multe garduri, mai puţine steaguri
Stadionul a fost plin. Derby-ul a fost onorat. 15.000 de oameni au venit în
