Foto: Tudor Cireş La Chamonix, nu te duci să stai de vorbă „la pertu” cu Mont Blanc, vârful cel mai înalt din Europa, mai ales că localnicii îi spun „La Dame Blanche”, „Doamna Albă”. Chamonix e un spaţiu în care şi lorzii pătrund cu respect, pentru că e locul de unde începe o altă democraţie, cea a muntelui, inaugurată în 1876 de doi francezi: Jacques Balmat şi Michel Paccard.
Nimic mai neinspirat decât să ieşi din hotel, la Chamonix, cu schiurile în picioare şi aere de miliardar. În următoarele două ore, un accident banal, pe pârtie, te poate transforma în cel mai nefericit cerşetor al mizericordiei franceze. Un spital, o targă, o mască de oxigen îţi redau, fatal, conştiinţa condiţiei umane. Aşadar, la Chamonix, începeţi-vă ziua cu graţie şi modestie. Aici, în afara vilelor de două milioane de euro, totul se împarte egal. Chiar şi norocul.
Nu putem nega. Chamonix intimidează totuşi cu vârfurile apăsătoare de unde se poate porni oricând un tsunami alb sau cu poveştile despre ghizi şi alpinişti morţi în încercarea de cucerire a „acoperişului Europei” (pe care am avut şi noi norocul să urcăm). E un oraş cu 10.000 de locuitori – vara şi 100.000 – iarna. Un burg montan cu şcoală de ghizi şi pluton de jandarmi. Uşor plicticos, am spune, pentru schiorii grăbiţi, însă mereu primitor şi proaspăt pentru cei care caută un munte şi nu o uzină de schiuri; pentru cei care vor să privească, noaptea, luna aşezată pe crestele din jur, cu un pahar cu rachiu de ienupăr în mână şi-o tartiflettă în gând. Dintre toate staţiunile de schi din Alpii Francezi, eu aş alege oricând, cu ochii închişi, Chamonixul, locul în care trăiesc Monique, primul meu instructor de schi din Alpi, şi domnul Groza, recepţionerul fără cusur de la Hotelul Les Aiglons. Ambii, români cu inimi aşa de calde, că ar topi până şi gheţarii...
La Chamonix, nimic nu e obligatoriu, dar totul d
