Pentru mine si nu doar pentru mine, Mircea Mihaies este un intelectual critic in veritabilul sens al cuvantului. Inainte de 1989, nu a facut concesii dictaturii, a trecut prin mareea mizeriei si infamiei nepatat. La “Orizont” nu a a putut deveni nici macar redactor, a fost tinut pe post de corector, desi era unul dintre cei mai inteligenti, sclipitori si originali critici ai tinerei generatii. Regimul incuraja ticalosia si mediocritatea, era normal ca un ganditor independent ca Mircea Mihaies sa fie marginalizat. Anglist de anvergura, Mircea este in egala masura un specialist in modernitatea franceza si in aceea romaneasca. Ii venereaza pe Proust si pe Caragiale. Daca n-ar fi fost decat scrierile sale magistrale despre Faulkner si Joyce si tot ar fi avut un loc de seama in istoria literelor romanesti. Eseurile despre jurnalul intim si despre sinucidere il aseaza in posteritatea unor Lionel Trilling, Virginia Woolf, Susan Sontag , Vladimir Streinu si N. Steinhardt. Erudit, cosmopolit, subtil, capabil de asocieri care te lasa inmarmurit, sofisticat fara ostentatie, intelectualul umanist Mircea Mihaies face parte din familia spirituala a unui George Steiner. Este un lovinescian convins: sincronist pe linia lui E. Lovinescu, sustinator al est-eticii pe linia Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca.
Gratie lui Mircea, opera unui Leon Wieseltier a intrat in cultura noastra. La fel, scrierile din inchisoare ale lui Adam Michnik si opera totala a lui Leonard Cohen. A scris, cred ca primul in Romania, despre Doris Lessing. Sensibilitatea sa estetica este una, de fapt, tragica, in pofida “mastii de fiere”. Sub conducerea sa, a Adrianei Babeti si a lui Cornel Ungureanu, revista “Orizont” ramane acel reper indispensabil pentru cei care pretuiesc nobletea spiritului.
Dar exista multe alte lucruri care il definesc drept un adevarat exponent al spiritului democrati