Violenţele post-electorale din Republica Moldova oferă imaginea unui stat naţional lipsit de naţiune. O formă naţională fără fond. Aflat într-o criză cronică de identitate, statul moldav se prăbuşeşte în lipsa criteriilor de coeziune.
Moldovenii trăiesc în confuzie asupra trecutului lor. Singurul conflict "interetnic" în Republica Moldova este unul psiho şi pseudo cultural, izvorât din distincţia între români şi moldoveni. Conflict imposibil de rezolvat, întrucât adversarii nu pot fi definiţi. A afirma că moldovenii sunt altceva decât românii este insuficient. Majoritatea cetăţenilor Republicii Moldova sunt prizonieri într-un univers identitar kafkian. Vorbesc limba română, dar o numesc moldovenească. Scriu în grafie latină, dar li se sugerează că ar putea fi slavi. Ineptul dicţionar moldo-român adânceşte deruta într-o conştiinţă naţională ajunsă a fi exclusiv nominală. Limba nu este doar un mijloc de comunicare, ci şi un mod specific de gândire.
El se sintetizează în literatură şi se distilează în metaforă. Dacă naţiunea moldovenească s-a plămădit pe teritoriul principatului medieval al Moldovei, atunci cum se face că literatura originală creată în limba "moldovenească" acoperă un teritoriu care trece mult de linia Carpaţilor Orientali? Poezia, proza, filosofia moldave, limitate prin decizie politică la teritoriul Moldovei istorice, constituie doar un crâmpei de cultură în bună parte oprit din evoluţie în secolul al XIX-lea. Instinctiv areopagul Moldovei, nemurit în piatra statuilor din Parcul central al Chişinăului, include poeţi, scriitori, critici din Transilvania sau Valahia. Oricât de mare ar fi Eminescu, nu te poţi opri la el. Cum să explici însă că ardeleanul Lucian Blaga şi olteanul Marin Sorescu au contribuit la desăvârşirea culturii moldave, în timp ce Grigore Vieru, născut şi crescut în Moldova de dincolo de Prut, se considera
