Greu de aproximat ce veţi face până la urmă cu talentele şi dexterităţile ce vă trag care încotro. Ceea ce se vede pe manuscrise, de pildă folosirea fantezistă a apostrofului, nu vi se va ierta, chiar dacă se crede abuziv că firilor poetice li se iartă orice. Nici poveste să fie vorba de licenţe poetice! Să luăm o probă, minunându-ne foarte, o lăcrămuţă dă arjânt strălucind în ochişorul cât macul al abuzatului: „Cântă’i nucule de dor şî drag/ Spune’i că şî az’ l’aştept în prag/ An de an/ Frunzăle’ţ’ cad/ Ploile vin/ Peste’o cruce’n ţântirim”. Singurul loc unde să ne aşezăm cu încredere capul, fără să ne spăimântăm, ar fi acesta: „Voi cădea în genunchi şi genunchii mei,/ ca doi îngeri vor cădea/ în genunchii altor îngeri/ ce se roagă la o icoană/ unde stau în genunchii altor îngeri/ Şi se roagă la alţi îngeri/ şi se roagă la îngerii genunchilor mei”. Este chiar neliniştitor de frumos! Păcat că păreţi, sau sunteţi din fire ca într-o permanentă stare de asuprire, exaltat de febre şi euforii care vă lasă pe pagină texte imposibile. (Ioan Ilica, Suceava) * Ce repede a mai trecut şi 2003!
N-am apucat să vă răspundem, cu siguranţă poemele s-au înmulţit şi poate că sunt şi mai bune, pe stările poetice veritabile care-şi visează forma perfectă, metamorfozarea. Cititorul dvs. de serviciu regretă nu de puţine ori că procesul pare să fie prea lent, că gustul vă ajută trei versuri să fiţi la înălţime dar în patrulea vă pierdeţi suflul: „nu mai am cuvinte, am rime,/ nu mai gândesc, ci visez,/ stiloul e plin de apă vie/ şi mă îndeamnă mereu să creez”. La fel se întâmplă în Paparudă, în Vine o vreme, în Trecere, în Parfum de toamnă, aceasta din urmă fiind cea mai legată şi demonstrată, minus, iarăşi, ultimul vers, care periclitează până la lozincă credibilitatea întregului. (Cosmin S., Timişoara) * Mirabilă ca o sămânţă, ca un mesaj secret sau poate doar ca o neg