Despre unire nu se pot spune decât fie prea multe lucruri, fie prea puţine. Raportările noastre la aceasta se referă, invariabil, la adunarea din Bălgradul Ardealului a celor 100.000 de ţărani de la 1 decembrie 1918. O zi în care ”cerul era plin de nori şi era frig, dar nu ningea şi nu era ger”, şi în care, la miezul zilei, Vasile Goldiş a dat citire, în sala numită astăzi a Unirii, Rezoluţiunii Adunării Naţionale.
Moment astral al istoriei româneşti, Marea Unire s-a realizat în împrejurări dramatice, într-o Europă în transformare, bântuită de incertitudini şi nelinişti. Încă înainte de începerea războiului mondial, marele diplomat român Take Ionescu îl avertiza pe I. G. Duca: ”Ţine bine minte: generaţia mea şi a ta vor vedea România Mare, dar nu vor mai vedea zile bune!” Mai târziu, după realizarea Unirii, Regina Maria avea să scrie: ”Izbânda noastră însemna prăbuşire şi nenorocire pentru atâţia alţii, încât cu firea mea nu puteam decât să mă înfior la acest gând. Trebuise să se dărâme atâtea state ca să se înfăptuiască Unirea noastră şi aveam destulă conştiinţă ca să mă înspăimânt de hotărârile soartei.” O asemenea atitudine de satisfacţie reţinută, încărcată de nelinişti şi de îngrijorări, pare să fi fost generală pentru factorii responsabili ai epocii, conţinând şi germenii neîmplinirilor din perioada care a urmat. Marea Unire a oferit României şansa unică a unui nou început. Această şansă nu a fost însă îndeajuns fructificată, pentru că elita politică a României interbelice nu a reuşit să-şi depăşească propria condiţie şi să transforme România Mare într-un proiect politic semnificativ, într-o ţară a democraţiei autentice, a libertăţilor şi a culturii.
Fruntaşii ardeleni care au făcut Unirea, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, Ştefan Ciceo-Pop, Vasile Goldiş, Iuliu Hossu sau Miron Cristea, pentru a nu-i aminti decât pe foarte puţini, au parti