Sunt fascinat de tot ce se scrie de multe luni în acest an Caragiale. Pentru că s-au adunat o sută de ani de la moartea lui, zilele acestea, şi o sută şaizeci de la naştere, în ianuarie, atât de mulţi prozatori, dramaturgi, critici literari, regizori şi publicişti au simţit nevoia să spună ceva, încât am convingerea că orice rând în plus nu face decât să repete, să mestece vorbe şi idei spuse nu o dată, ajungând fără dubiu să plictisească.
Asta în cazul în care îşi mai aruncă cineva privirile pe aceste texte. Nu vreau să spun că mulţi deja repetă fără jenă ce s-a scris înaintea lor vreme de o sută de ani, mai ales idei de-a gata primite. Constat că încă se mai pot spune lucruri noi, cum a făcut-o Dan C. Mihăilescu în minunata lui carte abia apărută, din care "Ziarul de duminică" a publicat câteva fragmente (sau cum o făcuseră în excelente cărţi anterioare Ioana Pârvulescu şi Bogdan Bădulescu). Mai constat că se mai pot face suplimente pe o asemenea temă, cum a reuşit recent "România literară", din mulţimea copleşitoare de contribuţii, ieşind din nou în evidenţă Ioana Pârvulescu care, fără orgoliu, pare să spună exact ce gândim mulţi, adică o sumă de idei primite de-a gata despre de ce ne place Caragiale (pentru că e tolerant cu greşelile noastre, pentru că ne face să râdem, pentru că e culegător de greşeli, pentru că e uşor de înţeles, pentru că se multiplică şi ni se pare că-l ştim, pentru că e actual, pentru că vorbele lui sunt din ziar - şi multe altele). Nu insist, să nu ajung să cad în păcatul despre care vorbeam mai adineauri...
Rostul rândurilor acestora este mai degrabă de exorcizare. Caragiale m-a urmărit toată viaţa.
Nu mai ştiu de câte ori am citit prozele sau piesele lui Caragiale. Nu mai ştiu de câte ori i-am văzut piesele în felurite montări. Pentru nimeni nu are vreo importanţă. Cred că am citit destule texte critice, până la un mom