Am terminat, în fine, Taras Bulba, de recitit. Spun, în fine, cu o nuanţă de regret şi nu cu o nuanţă de satisfacţie. Lungire lecturii s-a datorat grijii mele de a drămui fiecare rând, cum procedezi cu o prăjitură pe care o desprinzi în linguriţe mici, pentru a nu o hăpăi dintr-odată.

Ultimele pagini îl surprind pe Taras Bulba în plină cruciadă împotriva leşilor. Scrie Gogol despre asta:

„Iar Taras? Taras, împreună cu regimentul său, hoinărea prin toată Polonia, incendiind optsprezece localităţi, în care se aflau patruzeci de biserici catolice, şi deja era în apropiere de Cracovia. Se răfuiră cu mulţi nobili polonezi, prădară cele mai roditoare pământuri şi cele mai frumoase castele; desfăcură şi vărsară în praf mierea şi vinurile cu vechime de-un veac şi mai mult, păstrate cu grijă în beciurile panilor; făcură ferfeniţă şi arseră stofele scumpe, îmbrăcămintea şi obiectele găsite în cămări. «Să nu vă pară rău de nimic!“, repeta mereu Taras. Cazacii nu şi-au manifestat respectul nici faţă de polonezele cu sprâncene negre, cu faţa luminoasă şi cu pieptul alb; ele nu se putură salva, chiar dacă se aflau în faţa altarului: Taras incendia altarele, împreună cu polonezele aflate acolo. Multe mâini albe ca neaua se ridicau spre cer dintre flăcări, însoţite de strigăte de jale, care ar fi mişcat şi pământul umed, şi iarba din stepă s-ar fi frânt de durere. Însă cazacii neîndurători nu ţineau cont de nimic, şi, ridicând copilaşii din stradă în suliţe, îi aruncau în acelaşi foc. «Aceasta, vrăjmaşilor de leşi, este masa de pomenire pentru Ostap!», le spunea Taras sentinţa“.

Cazacii ridicau copilaşii din stradă în suliţe şi îi aruncau în foc. Taras incendia altarele, împreună cu polonezele de acolo. În limbajul lumii de azi, copiii şi femeile se constituie în populaţia civilă. Indiscutabil, ne aflăm în vremuri ale cruzimii belicoase. Ceea ce face