Hulit de guvernul comunist după ce în 1986 a ales să rămână în Danemarca, Adrian Romcescu (57 ani), unul dintre cei mai valoroşi solişti ai muzicii uşoare româneşti, s-a întors în ţară, după aproape 30 de ani, pentru a se îngriji de bătrâneţea părinţilor săi. Într-un interviu în exclusivitate pentru Libertatea, cantautorul se confesează cu nostalgie şi sinceritate debordantă despre vremurile când femeile alergau după el, despre plecarea lui din ţară, despre soţie şi, fireşte, despre muzică. Cum vedeţi România după 30 de ani de exil în Danemarca?

Am petrecut mult timp aici în ultimii ani, am încercat să fiu o prezenţă constantă din punct de vedere profesional. Recunosc, îmi e greu să fac naveta şi Gitte, soţia mea, mă înţelege şi mă susţine. Petrec timp alături de ea şi, în fiecare vară vine ea aici. Ca şi soacra mea, sunt îndrăgostite de România. Fratele meu, Mircea Romcescu (formaţia Academica-n.r.) şi soţia sa, Olimpia Panciu s-au stabilit în ţară. Cum aţi cunoscut-o pe soţia dumnevoastră?

Într-un club unde cântam. Partea amuzantă e că, atunci când am intrat în casa soacrei mele, aceasta a avut un şoc. Ea mă cunoştea, nevastă-mea nu. Mama soţiei mele m-a văzut cântând timp de vreo 13 ani la Melody, pe Litoral. Venea ca turistă. Aţi revenit în ţară de dragul părinţilor...

Am fost plecat mult şi încerc să fim cât mai uniţi ca familie. Ne-a unit dintotdeauna acelaşi crez muzical. Eu, Mircea-fratele, tata, trei instrumentişti în trei camere. Le-am mulţumit vecinilor că ne-au suportat repetiţiile atâţia ani. Îi iubesc cum m-au iubit şi ei. Din păcate, nici eu, nici fratele meu nu avem copii. Acum e prea târziu. Aţi plecat când umpleaţi doar cu Aurelian Andreescu două stadioane pe zi pentru a cânta în baruri scandinave unde aveaţi recunoaştere ce se întindea doar pe o stradă.

Am iubit libertatea. Am acceptat să o iau de la început, chiar câştigam mai