Un număr însemnat de unităţi medico-sanitare din toată lumea se confruntă cu diferite grade de risc în caz de dezastre naturale, exemplul cel mai recent fiind oferit de cutremurul devastator din Haiti (12 ianuarie 2010), în urma căruia toate spitalele din capitala Port-au-Prince au fost sever afectate sau chiar distruse. Se estimează că aproximativ 50% din cele 15.000 de spitale din America Latină şi Caraibe sunt amplasate în zone cu risc ridicat la dezastre şi că pierderile cauzate de dezastre, în ultimii cincisprezece ani, s-au ridicat la 3,120 miliarde de euro în această regiune a globului, fără a lua în calcul anul în curs. (...)

Cele mai multe evaluări ale efectelor directe privesc estimarea deteriorării clădirilor esenţiale. Cu toate acestea, experienţa a demonstrat că efectele indirecte sau pierderile rezultate din modificările fluxurilor economice duc la scăderea asigurării de servicii de sănătate, iar cererea suplimentară de asistenţă de urgenţă, pierderea oportunităţii de îngrijire a victimelor, absenţa intervenţiilor de prevenire şi control al bolilor care pot să apară în etapa după dezastru pot fi chiar mai importante decât distrugerile propriu-zise. Plecând de la aceste premise, la nivel mondial se desfăşoară o acţiune susţinută, de promovare şi diseminare a politicilor şi strategiilor pentru ca spitalele să devină mai sigure în caz de catastrofe, cu scopul ca spitalul să rămână accesibil şi să funcţioneze la capacitate maximă şi în aceeaşi infrastructură, imediat după producerea unui fenomen cu distrugeri naturale extinse. Documentul programatic adoptat de Conferinţa mondială privind reducerea dezastrelor (Kobe, Japonia – 2005) direcţionează practicile sociale şi economice de promovare a obiectivului amintit, impunând garanţia ca toate spitalele noi să fie construite pe baza unor măsuri de protecţie care să asigure capacitatea funcţional