Într-un discurs rostit marţi, la Banca Naţională, directorul general al FMI, doamna Christine Lagarde, a propus la un moment dat auditoriului un exerciţiu de imaginaţie. Înfăţişând lumea ca pe un sat mare. Sau ca pe o localitate cu cartiere, cu străzi, cu case. Notând că, într-o astfel de localitate, tot ce se decide undeva, într-un cartier anume, împrejurările ce intervin într-un loc sau altul produc efecte în toate celelalte cartiere, pe toate străzile, în toate casele.
Un efect literar, o metaforă care să dea culoare discursului? Imposibil. Nu e stilul doamnei Lagarde.
O judecată subtilă, cu un tâlc subînţeles? Mai degrabă. O interpretare literară sau logică a acestui paragraf nu are cum să ne ajute. Dar ne poate fi de ajutor cel de-al treilea criteriu de judecată: interpretarea istorică. În a doua parte a anilor 1990, după criza din Asia de Sud-Est, directorul general de atunci al FMI, domnul Michel Camdessus, a acordat un interviu memorabil ziarului „Le Monde“. Ce spunea? Merită să rememorăm: „Este urgent să repunem ceasurile la ora actuală. S-a produs un şoc între modelele de dezvoltare învechite şi disciplinele proprii globalizării economice. Fiecare ţară trebuie să vizeze excelenţa în practica sa macroeconomică. Dreptul de a greşi nu există. (…) Un ministru de finanţe, de undeva, dintr-o ţară anume, care face prostii, strică în mod automat sistemul financiar mondial.“ Doamna Lagarde, în esenţă, nu a spus altceva. Dar a spus-o cu alte cuvinte, pe un alt ton, abia sugerând că am pierdut dreptul de a mai greşi. Ne-a spus însă, deschis, că avem nevoie de noi reforme. Şi că toate aceste reforme trebuie să vizeze performanţa. Cu alte cuvinte, ne-a îndemnat să ne debranşăm de viziunile idilice despre economie, de dorinţa iluzorie de a avea un stat al bunăstării înainte de a avea un stat care să încurajeze şi să stimuleze competiţia în muncă, libera