Conflictul pe faţă dintre Crin Antonescu şi Dinu Patriciu anunţă vremuri grele pentru liberalismul din România. Sursa: EVZ

Pilotat, la nivelul de sus, de ziariştii din solda fiicei lui Voiculescu şi având dedesubt plasa populismului pesedist, Crin Antonescu e omul-sandviş al politicii acestui moment. Un sandviş din ce în ce mai anemic, în care felia subţire de fiere şi foaia de lobodă sunt făcute terci de cele două forţe ce acţionează asupra gureşeniei sale sufocate de stereotipii. Recenta prezentare a ofertei politice a alianţei dintre roşul cu nuanţe icteroide al liberalilor şi purpuriul- rujeolă al pesedeilor arată în ce măsură minciuna, populismul şi cinismul au devenit port-drapelul alianţei care promite să aducă raiul pe urgisitele noastre plaiuri.

Ce a lipsit până acum din repertoriul manipulării şi neruşinării a fost vocea care să nu tremure atunci când rosteşte enormităţi. Prin cooptarea (să nu-i spun trădarea) lui Antonescu, forţele reacţionare şi-au asigurat un gurist capabil să emită, fără să clipească, orice trăznaie şi să dea consistenţă retorică oricărei aberaţii. Obsesia de a ajunge şef al statului l-a mutilat în asemenea măsură încât ar fi capabil de gesturi inimaginabile, numai să poată dormi, păzit de sepepişti, la Cotroceni. Şi-a bătut joc de principiile liberale, numindu-şi, precum Nero calul, slugile în funcţii importante de partid. Niciunul din cei care pe vremea lui Tăriceanu cârâiau la televiziuni nu mai are drept să-şi dea cu părerea: Antonescu e omniprezent şi omnicuvântător, psalmodiind pe nas pe orice temă. Omul e atât de găunos, încât nu-şi dă seama în ce postură grotescă se află: candidat la preşedinţie şi, în acelaşi timp, susţinător fervent al monarhiei! Dar Antonescu nici măcar nu e original: aceeaşi formulă caraghioasă o promovase şi Emil Constantinescu. Şi "învinsul structurilor" era la fel de regalist, până