După 42 de ani de la Conferinţa pe ţară a Uniunii Scriitorilor, văd şi aud foarte bine noaptea aceea de februarie petrecută în Sala Mică a Palatului, să fi fost pe la două de noapte, cînd mai toţi cei veseli şi rezistenţi nu am plecat să ne culcăm pe la căşi, aşteptînd despuierea urnelor şi, desigur, rezultatul, prin care grupul condus de Zaharia Stancu trebuia să-l dărîme pe Beniuc. Majoritatea delegaţilor plecaseră prin apropiere, să bea la Athénée, Berlin sau Capşa, noi, de-ai dracului, rămăseserăm aici, la Palat, lîngă comisia de numărare să mai prindem pe cîte unul cînd ieşea pentru o nevoie nocturnă, pentru o chiflă la bufet, să-i smulgem ceva la un "cum merge?".

Stancu nu plecase nici el acasă, era în formă, se ţinea perfect la două de noapte, fără să bea un strop, euforic prin certitudinea victoriei, Beniuc trebuia să cadă, Bogza ceruse să se ardă scaunul prezidenţial al bătrînului haiduc, încheind cu o poezie despre puritatea zăpezii, a Blandianei. Deodată, cînd Stancu, în mijlocul nostru, spusese cuiva că nuvelele nu ştiu cui - ale lui Howard Fast, ăla cu Cei mîndri şi liberi? - trebuie numite "un căcat", cineva de lîngă el avu ideea să spună tare, amuţind hărmălaia, că ce-ar fi dacă ar apărea un volum chiar cu titlul ăsta?

Şi atunci, la două de noapte, urmă un dans apucat, curat spurcat, un fel de horă scatologică, toţi începînd să ne îndemnăm la a da titluri de cărţi în care unul din cuvinte era înlocuit cu "c...", cărţi ale literaturii noastre contemporane, cărţi de toate felurile, dar numai româneşti, proză şi poezie, Premii de Stat şi prostii, nu conta, totul era să se potrivească - aşa cum zicea Caragiale că trebuie să se întîmple într-o operă de talent - şi totul se potrivea, asta era nemaipomenit de excitant, toţi potriveau, cu o inspiraţie dementă şi hilară, cuvîntul acela care trecea de la unul la altul aprinzîndu-ne ochii şi min