Politica de dezvoltare e un instrument foarte bun de politica externă şi economică. Mediul privat din Polonia şi Cehia a aflat că are beneficii dacă participă la asistenţa pentru dezvoltare. În România, sectorul privat priveşte cu reticenţă acordarea de ajutor.
România s-a trezit în situaţia de a ajuta alte ţări odată cu aderarea la Uniunea Europeană. După ce ani de zile a beneficiat de asistenţă din partea diverselor organizaţii internaţionale, Bucureştiul a trebuit să schimbe foaia şi să-şi facă o strategie de dezvoltare, proces început încă din 2005. Cum era normal şi previzibil, românii nu s-au aruncat spre locuri oarecum exotice pentru ei, ci au preferat vecinătatea şi zonele în care sunt angajaţi militar alături de aliaţi: Europa de Est (cu accent pe Republica Moldova), Caucazul de Sud (Georgia), Balcanii de Vest (Serbia), precum şi Irak, Afganistan sau teritoriile palestiniene. În 2010, bugetul alocat politicii de dezvoltare a fost de 3,8 milioane de euro, anul acesta de doar 2,7 milioane de euro. Uniunea Europeană are pretenţii mai mari de la noi. Vrea să ţintim spre 0,17% din PIB – ceea ce s-ar fi tradus anul acesta prin 200 de milioane de euro -, iar până în 2015 vrea ca UE12 să ajungă la procentul UE15: 0,33%.
La modul general, ONG-urile din UE12 se confruntă toate cu aceeaşi problemă: accesul la fonduri europene se face greu, deoarece ele nu au experienţă şi expertiză pe zone precum Africa Subsahariană. Iar Comisia Europeană preferă actori cu o astfel de capacitate.
De anul acesta, România contribuie şi la European Development Fund, un program extrabugetar, la care ţara noastră trebuie să dea 84 de milioane de euro pe patru ani.
Recipient sau donator?
Cum vede Ministerul de Externe derularea politicii de dezvoltare într-o ţară unde - potrivit unui sondaj – cetăţenii ar vrea să revenim la statutul de
