Am văzutdeclaraţia unui deputat cum că a votat împotrivacererii ministrului justiţiei de ridicare a imunităţii parlamentare cu privire la un coleg parlamentar pe motivul că `nu cred că e necesară arestarea` şi nu sunt convins că X este vinovat`. Prin această declaraţie parlamentarul respectiv ne-a comunicat în mod indubitabil că votul său a exprimat convingerea că cel urmărit nu este vinovat şi că arestarea lui nu este oportună. Nici că se putea o dovadă mai clară că unii parlamentari nu ştiu în ce constă rolul lor în procedura de încuviinţare a arestării unui parlamentar.

În esenţă:

- în procedura de arestare nici măcar judecătorul nu stabileşte vinovăţia – nici nu are voie, de altfel; ci stabileşte doar dacă sunt probe sau cel puţin indicii că a fost comisă o faptă penală şi că s-ar impune privarea de libertate a persoanei pentru a se asigura desfăşurarea normală a procesului penal (cazurile de arestare fiind expres şi limitativ prevăzute de Codul de procedură penală). Ca urmare, cu atât mai puţin ar putea stabili vinovăţia celui cercetat cei chemaţi să încuviinţeze în prealabil arestarea;

- ceea ce trebuie să facă parlamentarii este să vadă dacă în cauza respectivă este o procedură penală declanşată, dacă aceasta vizează un parlamentar, dacă fapta imputată nu are legătură cu votul politic sau vreo opinie politică a lui (cum se referă art. 72 Constituţie). Nu au voie să se pronunţe cu privire la legalitatea probelor, la consistenţa acestora, la vinovăţia persoanei urmărite. Nu au voie să aprecieze dacă e necesară sau nu arestarea. Dacă o fac, comit ceea ce se numeşte “imixtiune în justiţie” (prin justiţie în sens larg înţeleg aici şi activitatea procurorilor, ocrotită prin garantarea independenţei lor de către legile 303 şi 304 din 2004, modificate radical în 2005);

- nu există nicio reglementare prin care procurorii să fie obligaţi să trim