Intr-adevar, debutantul nu lasa deloc impresia ca ar mai avea ceva de invatat, cum se intampla de obicei cu majoritatea junilor pasionati de literatura, dar mult prea nerabdatori, prea dornici de grabnica afirmare spre a nu calca stramb inca din capul locului. Ca atare, desi frecventase o vreme cenaclul de la casa Dosoftei alaturi de numerosi alti aspiranti la gloria literara, primind cu placiditate indicatiile unor magistri improvizati, Teodorovici nu era un amator, un scriitoras oarecare, lesne de ispitit cu promisiunea succesului imediat. Dimpotriva, el se simtea stingherit intrucatva in proiectele sale cu bataie lunga de iesirea aceasta (prematura, zicea) la rampa. Evident, n-aveai cum sa iei in serios reticenta fata de publicitate a scriitorului care parea sa-si fi gasit cu mult inainte de botezul mediatic „stilul potrivit" (astfel numea Caragiale perfecta adecvare dintre imaginatie si expresie), si care era deja un meserias cu condei exersat si cu o poetica bine articulata, anticipand prozatorul de nuanta flaubertiana deprins sa gandeasca lumea in categorii, ca un logician, si sa slefuiasca fraza pana la filigran, ca un estet rafinat, cu manii de orfevru. S totusi, Teodorovici nu glumea. Sia probabil instinctiv ca, pentru a-si da intreaga masura, scrisul sau are nevoie de un regim auster, de riguroasa disciplina si maxima concentrare, departe de lumina reflectoarelor.

Dar n-a fost, n-a fost asa. Intamplarea (sa nu zic soarta) a facut ca prozatorul cel mai inzestrat al generatiei afirmate la inceputul noului mileniu sa-si abandoneze, o vreme, ambitioasele proiecte, lasand pentru altadata lucrul la viitoarele capodopere. Motivele nu sunt greu de ghicit: lipsit de confortul unei existente fara griji pe care sa si-o consacre exclusiv literaturii, Teodorovici s-a vazut nevoit sa munceasca in presa si in multe alte locuri, irosind astfel cu mare parer