13,30, România. În direct. La Europa FM. "Eu ţin cu americanii!", rosteşte ferm o doamnă din Ploieşti în primele secunde ale emisiunii. Tac. E surprinsă, aşteaptă trei secunde - la radio înseamnă o veşnicie - apoi vrea să ştie dacă mai e în direct. "Sigur că da!". Oftează uşor, mai spune o dată că ţine cu americanii şi se opreşte. "Atît?!" Atît. E bucuroasă, a reuşit, în sfîrşit, să intre în direct, "de şase luni tot vreau să vă prind domnu' Robert"... Nelu din Oradea, filo-francez, puţin derutat din cauza declaraţiei lui Chirac, e, totuşi, convins că trebuie să fim alături de francezi şi germani. "Ce bani ne-a dat nouă SUA? Cu ce ne-a ajutat? Ne dă de mîncare curcubeul lui Bush? Noi trebuie să fim cu ţările din Uniunea Europeană!". Îi aduc aminte că există ţări din UE care susţin poziţia SUA. "Lasă, dom'le, alea nu contează...". În zece minute discuţia devine bizară, uşor stereotipă. Americanii "prea şi-au luat-o în cap, se cred stăpînii lumii, vor să controleze economia mondială, să fim serioşi, dom'le, nu democraţia îi interesează pe ei în Irak, petrolul e miza, bine le fac francezii şi nemţii, să-şi mai vadă lungul nasului că prea se cred buricul pămîntului!". De unde atîtea voci împotriva americanilor? Cum rămîne cu primirea entuziastă făcută lui Bush la Bucureşti? "Aşa sîntem noi, românii, cu, mă scuzaţi, în două luntrii", constată trist un medic din Iaşi. "Vrem cu americanii numai la plăcinte, la război ne pitim după fustele Uniunii Europene, slavă Domnului că i-a dat minte lui Iliescu de-a înţeles că trebuie să fim măcar o dată în istorie de partea celui mai puternic. Americanii se vor impune, veţi vedea...". Cui să-i mai pese de Saddam Hussein? Cel mai important lucru pare a fi de partea cui te aşezi în confruntarea absurdă care macină lumea occidentală. Îmi vine brusc în minte comparaţia cu un stadion imens pe care o singură echipă joacă un meci ci