Pe cînd mergeam de la Facultatea de Limbi Străine spre Piaţa Romană în căutare de statui a început, din senin, o tornadă. Adică vorba vine o tornadă. Fără să-mi pese de ea am intrat în micul parc de la întîlnirea străzilor Dionisie Lupu şi Pitar Moş exact în momentul în care o stăpînă oxigenată, capturîndu-şi Fox Terrierul pitic şi chiaun, se grăbea speriată de vreme, să mă lase singură cu statuia. De fapt cu fîntîna arteziană de mult secată. "Ce vezi la asta?", a urlat Ştefania, ajunsă între timp lîngă mine, şi o eşarfă vişinie i-a acoperit gura, dîndu-mi timp, în gînd, pentru răspuns: o stîncă, o broască la poalele ei, liane şi 3 copii goi, dintre care unul ţine cu ambele mîini un peşte semănînd a cîine şi poartă pe fese mesajul "sînt caldă". "Nimic", am răcnit înapoi şi am ştiut în acel moment că n-am să scriu despre femei pe jumătate goale, cu capul întors spre umărul stîng, despre nimfe de bronz cu părul din sfori, nici o vorbă despre un pictor cu vîrfurile picioarelor mîncate, stînd pe un soclu discret vandalizat, deşi recunosc că m-a cam ispitit această idee. Îmi dau seama că ciobite, mîzgălite, ascunse, ignorate, ele se bucură măcar de prestigiul propriului corp, de avantajul unei posturi care le individualizează şi, uneori, de ceva mai mult, de o atmosferă care le conţine şi le mîntuie. Vă spun deschis, niciodată aceste statui nu au reuşit să mă înduioşeze la fel de mult ca busturile. Făcute după pozele din manualele de istorie şi literatură, cele mai multe cu ochii orbi, mai toate ilustre şi însingurate, ele se încăpăţînează să opună maculării ciorilor, realităţii imediate, confuziei şi uitării o expresie demnă şi crispată care le face să pară naive şi ridicole în acelaşi timp. Busturile, doamnelor şi domnilor, nu au după părerea mea nici o şansă în faţa ofenselor involuntare şi continue ale trecătorilor.

Constantin Dobrogeanu-Gherea - Între str