Aşteptam cu nerăbdare orele de istorie. Nimeni nu chiulea. Erau momentele noastre de vrajă. Părea ciudat ca, într-o clasă cu 25 de fete şi cinci băieţi, o profesoară să fie atât de iubită. Pusese stăpânire pe sufletele noastre de liceene şi le umplea de minuni necunoscute. Ca bureţii uscaţi sorbeam roua vorbelor ei şi ochii ni se umezeau când o vedeam. Îi spuneam cu voce scăzută doamna Sârbu, doamna Doina sau Vesta, nu tovarăşa Sârbu.
Avea un farmec deosebit această femeie şi în felul cum se îmbrăca. Purta bluze cu mâneci lungi sau scurte doar până la cot, fustele ei erau drepte, cu lungimea imediat sub genunchi, pantofi cu toculeţ mic. Dacă mă gândesc bine, nu am văzut-o niciodată cu rochiţă. Îşi tapa părul castaniu şi-l prindea cât mai sus, lăsând să i se vadă zulufi la ceafă.
Acest tip de pieptănătură îi scotea mult în relief perfecţiunea ovalului feţei şi profilul perfect de camee. Iar ochii umbriţi de gene lungi erau căprui şi mari, limpezi şi lucitori ca ai copiilor mici, ocrotiţi de sprâncene groase cât un creion.
Dar ora trebuia să înceapă. Eram toţi în bănci şi, ca de obicei, o aşteptam cu nerăbdare. Uşa era deschisă şi ea îşi făcu apariţia. Era înaltă, suplă, cu forme perfecte. Ne-am ridicat în picioare şi am zis "Bună ziua!" din tot sufletul. Din cinci paşi a ajuns la catedră. S-a aşezat. Ne-a poftit să şedem. Ca de obicei, a aruncat o privire prin clasă şi nu a mai făcut prezenţa. Ştia că nu lipseşte nimeni. S-a ridicat şi a început ora.
EGIPTUL ANTIC
- Nu vă mai întreb dacă aţi citit cărţile despre care am vorbit. Putem să începem?, ne întreabă ea şireată, cu vocea aceea calmă, care te făcea să fii foarte liniştit şi cu urechea ciulită ca să-i sorbi cuvintele. Nu se auzea nici un "Da", ci doar câte un oftat, un semn de aprobare din cap şi o nerăbdare ce tensiona atmosfera.
- Bine!, zicea e
