Este evident că justiţia trebuia să-şi facă datoria: azi am fi avut ca atare un complet (sau aproape complet) tablou sinoptic pe eşichier.

Se pare că o să clămpănim şi de-acum înainte în gol, cine ştie cât timp, cu fiece nou 7 aprilie. Dacă, de la un an la altul, o să ne mai ţină cumva (şi examenul lor actual nu prea inspiră optimism) curelele mnemotehnice. Hai să întreb simplu, ca la piaţă: ce s-a întâmplat, de fapt? Cine erau ăia raşi în cap şi care, dând zoom pe cadru, păreau demult trecuţi de a doua tinereţe? Tinerii – de douăzeci, douăzeci şi cinci de ani, cel mult – protestau cumva mai la o parte, într-un grup distinct. Cei care aruncau cu pietre în poliţie, care au iniţiat devastările la Preşedinţie şi în incinta Parlamentului au acţionat – dovadă înregistrările – oarecum autonom, după o logică proprie. Diferenţele bat acum la ochi mai bine decât în primele momente: avem, în fine, confortul unei distanţe, putem privi şi judeca detaşat. Problema e dacă mai vrem să privim şi dacă perspectiva încă unui efort cerebral (la mult-puţinele pe care consimţim să le mai facem) ar inflama vreo imaginaţie în acest an de graţie şi în următorii. Mai curând nu, mărturie textele dedicate bizarului eveniment de acum patru ani din Piaţa Marii Adunări Naţionale: cam leşinate, mimând o vehemenţă blegită, întrebând retoric, cu o vădită conştiinţă a zădărniciei. Cât despre vulg, facturile şi demâncarea, căutarea febrilă de joburi pe la Moscova, copiii care, iacătă, cer bani de taxă, presiunea diurnă şi concretă a acestor urgenţe aruncă în derizoriu nişte evenimente, totuşi, cheie pentru decriptarea politichiei noastre mai mult sau mai puţin levantine.

Constantin Tănase s-a enervat că pionii lui Voronin (Petkov, Muntean, Petrenko, Tulbure – tot unul şi unul şi ca expresie, şi ca tip de reacţie mentală) au făcut pe 7 tam-tam lângă reşedinţa lui Timofti. „Practic, observ