Brancusi are o sculptura perfect indecenta. Sculptura se numeste "Sarutul" si infatiseaza un cuplu imbatisat. Multi milionari ar dori sa posede statuia. Dar exista, pesemne, si procurori care ar dori s-o distruga imediat. Unul dintre ei se numeste Poonam Chand Bhandari. Chestie de morala si de gust… Lumea academica si diplomatica, iata, e in stare de soc. Dar ce zic eu? In stare de epuizare, de lesin. Nici nu mai respira, saraca. Nu mai tresalta. S-a acoperit de o pudica paloare. Cita vreme se va afla sub acest teribil soc hipotermic (trag nadejde ca-i va trece repede), eu imi propun sa meditez la altceva. Si anume la insusirea lumii in care traim de a fi mereu si mereu inventiva si surprinzatoare. Nu trece ziua fara sa aflam o noutate, o nebunie. Nu trece ziua fara o surpriza. Nu trece ziua fara o veste originala. Inventivitatea si ineditul lumii intrec cu mult putinta mintii noastre de a primi socul produs. De aici epuizarea si lesinul, permanentul lesin in care sintem aruncati fara crutare. De aici starea de soc. Contemplam ca trasniti spectacolul si nu ne dumirim. E aievea sau e numai o "fantasie rasariteana"? Sau e doar fandacsie si moft? Nu ma incumet la un raspuns mai precis.

Nu spun o noutate. Inca batrinul Blaise Pascal constatase fara mila intr-unul din "panseurile" sale (daca nu va fi fiind constatarea lui Montaigne): ceea ce e adevar in regatul Frincilor, unde pina si regele e chel, e minciuna dincolo de Pirinei. Ceea ce e permis aici e prohibit dincolo. Ceea ce pot face Eva si Adam in Eden nu mai pot face in afara gradinii Edenului. Binele si raul isi schimba in permanenta mastile. In Marea Britanie, esti moral si decent daca stringi ferm mina reginei Elisabeta si ingenunchezi in fata ei. In Romania insa e de prost gust. In Romania trebuie sa pupi mina damelor (nu numai sa le stringi barbateste virful degetelor) si, uneori, sa le tucai si pe obragio