În ziua de 10 ianuarie 1989, procurorul Ion Tiucă a trecut proba la oral. Pe cale orală a susţinut rechizitoriul în faţa judecătorilor, dar şi a asesorilor populari, dând citire actului de acuzarea a lui Voicu Zaharia.
Această ştire e mai mult o neştire, după părerea mea, care cu ruşine o scriu, dar când mă gândesc câte neştiri încă mai gogonate şi lipsite de miez sunt prezentate azi telespectatorilor pe post de fapte grave într-o Românie în care nu se întâmplă îndeobşte nimic, aşa cum nimic nu se întâmpla nici în vremea lui Ceauşescu, parcă mă mai consolez...
Ziua de 30 aprilie 1988 a pus capăt definitiv unei căsnicii de coşmar. Cu 11 ani în urmă, soţii Zaharia erau... la fel ca toată lumea. Munceau din greu şi cu spor, dar sporul se concretiza în numărul copiilor pe care-i zămisleau, conform politicii demografice a Partidului.
Cinci prunci au produs, chiar dacă nu mai aveau cu ce îi creşte. Căci metodele contraceptive lipseau cu desăvârşire, cea mai eficientă era calculul zilelor din lună când femeia avea slobod la desfrâu pe calea normală, că în celelalte zile, interzise, îşi satisfăcea bărbatul pe alte căi, nu-i frumos să spunem aici care erau alea, dar femeia n-avea carte multă şi încurca socoteala, şi cum o încurca, cum începea să se umfle până îi venea sorocul de nouă luni la dezumflare, şi iar o lua de la capăt.
Dacă la început soţii Zaharia erau încadraţi în muncă şi duceau o viaţă armonioasă de familie, absenţa cronică a prezervativului din viaţa de cuplu a dus la o mare dezordine, a cărei consecinţă a fost, pe de o parte, pierderea slujbelor, iar, pe de altă parte, începutul unei vieţi de melc.
Melcii erau mulţi în timpul lui Ceauşescu, îi găseai cel mai adesea la IAS-uri, întreprinderile agricole de stat pe care le încerca o mare nevoie de forţă de muncă în anumite perioade ale anu
