Unul dintre marile proiecte ale fostului ministru al invatamintului, Mircea Miclea, era dotarea unui numar impresionant de scoli de tara cu calculatoare conectate la Internet. Lasind la o parte faptul ca unele dintre acele scoli ar fi avut, poate, mai mare nevoie de apa curenta, de toalete, ca sa nu mai vorbesc de profesori, ideea dovedea ca dl Miclea intelesese ca Internetul a devenit de-acum principalul mijloc de informare, mai ales pentru cei tineri. in teorie, toata lumea e de acord, mai toate institutiile serioase au pagina web de pe care poti afla tot ce vrei si mai ales ce nu vrei, comunicarea prin posta electronica s-a generalizat. in teorie.
S-a intimplat sa am nevoie de niste informatii in legatura cu o facultate a Universitatii din Bucuresti. Am accesat pagina respectiva, am gasit doar o parte din informatii. Am trimis, asadar, un mesaj la adresa de contact indicata pe pagina: secr@... Dupa o saptamina (sic!), am primit raspunsul sec: „Va rugam accesati pagina noastra...“. Am replicat ca facusem acest lucru, dar ca ceea ce voiam sa aflu nu era trecut acolo. De data asta, mi s-a raspuns repede: „Atunci reveniti miine cu un telefon la secretariat“. Inutil sa spun ca mesajele mele incepeau cu o formula de salut, ale lor, nu. Tratamentul acesta mi-a fost aplicat in ciuda faptului ca adresa si semnatura mea aratau cu claritate ca lucrez in universitate, era, ca sa zic asa, o discutie intre colegi. Oare cum sint tratati solicitantii care scriu de la o adresa obisnuita de yahoo sau hotmail?
Pe pagina Universitatii Bucuresti, exista butonul „Declaratii de avere“. Click pe el, apar altele doua: „Conducerea universitatii“ si „Facultati“. Click pe primul, declaratia rectorului. Atit. Click pe al doilea: zero. Eu nu zic ca aceste declaratii trebuie facute publice (faptul ca exista o hotarire de guvern sau ministeriala e cu totul nesemnificat