Am citit cu mult interes o carte a lui Erwin Kessler despre trei artişti, dintre care m-a reţinut mai ales Ştefan Bertalan. Arta acestuia îi apare criticului nu ca o reacţie la Epocă, ci ca efect al dereglării produse de ea într- o sensibilitate vulnerabilă. Deşi în altă tonalitate, mergând până la frivol, ce am scris eu este asemănător. Ratate, inautentice au fost la mine încercările de a lua atitudine, de a asuma. Adevărul este în haosul produs într-un şi de un spirit grav afectat de epocă. În măsura în care ce am scris e pregnant, ar trebui văzută acolo expresia unui dezastru. Aş fi însă incorect punând accentul tare pe împrejurări. Esenţial, şi în cazul meu, este cuvântul vulnerabil. Cu cât mă duc în urmă, spre prima copilărie, ce găsesc sunt, la toate vârstele, numai neputinţe şi ratări.

Dezastrul meu e îmbrăcat într-o manta cu două feţe. Ce se vede de afară este un fel de demnitate găunoasă. Dinăuntru, ceva grotesc. În zilele bune, burlesc. Totuşi, oricât aş fi de aspru nu pot să nu-mi recunosc un merit în refuzul de a mă preface că nu văd. În acest sens, sunt un revelator al conştiinţei noastre încărcate, conştiinţă pe care congenerii mei nu vor să şi-o descopere, iar tinerii n-o bagă în seamă pentru că, prin vârstă, nu se simt implicaţi. Deşi, nici acesta nu-i un semn bun.

I-am sugerat Martei Petreu să scrie o carte despre intelectualii români şi democraţia, înainte de război. Nu în spirit compensator, însă complementar faţă de interesul, deocamdată exclusiv, pentru extremism. Şi nu din perspectivă actuală, ci în contextul european de atunci. Nu ştiu cum am ieşi, probabil nu grozav; totuşi e bine să ştim. Aş scrie, mi-a spus ea, dar nu mai suport praful care se degajă din ziarele epocii. Ziare pe care alţii le evită, cu mai mult succes.

Românii simt nevoia de oameni providenţiali. Doctorul Arafat este unul dintre ei. Să te l