Ar trebui, poate, să încep să „contorizez“ formulele negative despre România. De la o vreme (mi se pare?) aud şi citesc (în presă, pe bloguri, pe Facebook etc.) tot mai multe şi mai variate. Articolele de opinie din presă sînt pline de adjective, discuţiile cu amicii ori cunoscuţii nu se poate să nu ajungă la niscaiva epitete defavorabile. România e (în ordine întîmplătoare): urîtă, coruptă, săracă, birocratică, mizeră, mizerabilă, prăpădită, ca vai de ea, nasoală, naşpa, de cacao (cu varianta „hard“ pe care n-o mai transcriu aici), subdezvoltată, înapoiată, primitivă, imbecilă, infectă, amărîtă, manelizată, becalizată, ţiganizată. România este, de asemenea: republică bananieră, coada Europei, codaşa Europei, ţara lu’ Papură Vodă, ţara lu’ Peşte Prăjit, ţara lu’ Foaie Verde, ţara hoţilor. Şi aşa mai departe: lista rămîne deschisă, cititorii sînt rugaţi să completeze cu alte epitete, formule, caracterizări pe care le-au citit/auzit.
E greu de explicat de ce s-au răspîndit atît de mult asemenea formule negative şi de ce locuitorii României au o părere atît de proastă despre ţara lor. (Ce-i drept, au şi cîte-un impuls autocritic, căci circulă şi vorba „frumoasă ţară, păcat că-i locuită“.) S-ar putea recurge la nenumăratele studii şi eseuri despre specificul naţional, despre firea românilor etc. ori, desigur, s-ar putea face noi studii psiho-antropo-sociologice serioase care să ne ajute să înţelegem mai bine de ce sîntem aşa, şi nu altminteri. Ar trebui – pentru echilibru – studiate şi atributele pozitive pe care le atribuim ţărişoarei. Dar mă tem că aici lista va fi mai scurtă şi mai săracă: fantezia noastră adjectivală e mai productivă în rele, decît în bune. Cînd e să vorbim de bine despre România, ne pierdem într-o retorică umflată şi „de suflet“, cu epitete de secol XIX. Şi cam atît. Nu ştim să vorbim normal despre ţara în care trăim.
DE ACELASI AUT